vineri, 13 septembrie 2019

Goldsteig 2019








Goldsteig Ultrarace 2019

Teoretic 661km cu 19.000m urcare

Timp limita 192 ore (8 zile si 8 nopti)

Am terminat cursa in 165 ore si am si castigat-o


Cu 5 minute inainte de start


Cuprins

Pentru ca nu are cum sa fie o postare scurta, am structurat povestirea in mai multe capitole tematice, astfel incat sa poti sari peste informatiile care nu te intereseaza.

Povestile sunt la inceput, iar informatiile mai tehnice sunt pe final, asa ca poti citi doar ce-i in armonie cu fengshuiul tau.



padurea

Un strop de filozofie

Titlul acestui blog este "Quitting is not an option". Cand am inceput sa alerg credeam cu tarie in sensul primar al acestor cuvinte, si anume ca nu este acceptabil sa renunti niciodata.

Asa se face ca in 2014, la TDG, dupa ce la kilometrul 220 imi luxasem glezna si aveam dureri foarte mari, am mers totusi pana la finalul cursei, adica inca 110km ....  cu o glezna luxata.



Nu exista greseli in viata. Exista decizii, iar daca deciziile sunt asumate, totul e ok. Acea decizie a fost asumata si urma sa aflu lucruri incredibile despre puterea mea mentala si fizica. Ar fi fost imposibil sa le aflu daca ma opream, asa ca nu regret deloc.

Nu as fi fost astazi aceeasi persoana daca m-as fi oprit atunci. In acelasi timp, am aflat atunci ca odata invatata lectia asta, ar fi inutil sa o repet. Invatasem ce era de invatat din acea experienta, asa ca ar fi inutil sa-mi chinui iar corpul.

Atunci am inteles, printre altele, ca mintea poate fi mai puternica decat corpul, in anumite momente, iar asta inseamna ca e nevoie de un strop de intelepciune pe viitor, pentru ca exista riscul sa iti distrugi corpul daca nu privesti cu claritate situatia in care te afli.

Am inteles atunci ca uneori e mai bine sa ma opresc. Am inteles atunci ca am un corp care imi este aliat si nu dusman, un corp fara de care nu pot merge mai departe, un corp cu care e mai bine sa cad la pace decat sa-l chinui.

Am invatat atunci ca e preferabil sa pierd o mica batalie pentru a ramane cu un corp mai puternic si pentru a fi in stare sa-mi ating obiectivele pe termen lung.

Anul trecut, la Goldsteig, aflam cu surprindere dupa numai 60km ca nu sunt pregatit pentru aceasta cursa, desi de 12 luni numai pentru ea ma pregatisem. Imi scapase un mic amanunt : voi merge la pas mult mai mult decat sunt obisnuit. Muschiul tibial anterior a cedat rapid de la orele de mers, asa ca a trebuit sa ma opresc dupa cateva ore de cursa ....

A fost o decizie simpla pentru ca invatasem la TDG ce a fost de invatat. Nu mai eram in lupta cu mine insumi.

Faptul ca am mers pana acolo a fost insa vital pentru a intelege in ce ma bag. E imposibil sa iti dai seama despre ce e vorba citind informatiile de pe site-ul lor.


Daca vreti sa aflati in ce m-am bagat, atunci va trebui sa cititi si capitolele urmatoare.


trebuie sa treci peste (toate) dealurile astea


Varianta scurta, pentru cine nu are timp

M-am nascut in Baia Mare la poalele unui sir nesfarsit de dealuri. Orice aveam de facut, trebuia sa urc un deal.

Cand se termina scoala si incepea vacanta de vara, urmau 3 luni in care rar mai puneam pantofi in picioare. Toata ziua eram pe afara si alergam pe undeva, ne cataram prin copaci, ne dadeam cu bicicleta si cutreieram dealurile.

Cand mergeam la bunici era cam la fel : oriunde trebuia sa te duci, trebuia sa treci peste cel putin un deal. Iar daca mergeam cumva cu oile, insemna ca de dimineata si pana seara numai asta faceam - cutreieram dealurile din jurul Dobricului.


Prin clasele V - VIII am inceput sa merg pe munte. Profesorul nu ne lasa sa mergem fara bocanci, asa ca-i aveam si eu, dar intotdeauna aveam "adidasii" in picioare si bocancii in rucsac. Mi se parea nefiresc sa fiu la munte incaltat altfel.

Tot nefiresc mi se parea sa merg incet. Intotdeauna o luam la fuga, asa ca de fiecare data ma trezeam ca aterizeaza in rucsacul meu zeci de conserve de la ceilalti, in incercarea disperata a profesorului de a ma tine cumva locului. Inutil.

Eram pe creasta fagarasului la un moment dat. Spre nord era soare iar dinspre sud curgeau in sus nori pufosi, de parca s-ar fi revarsat o mare in sus spre creasta. Un spectacol fascinant.

In timp ce admiram curgerea norilor, din departare vad ca vine ceva ce nu am mai vazut pana atunci : un barbat in tricou ... alerga pe poteca. A aparut din nori, si a disparut in lumina apusului.

Atunci am priceput ca nu-s dus cu capu', sau cel putin ca nu-s singurul : deci mai sunt si altii care vor sa alerge pe munte !!!! :D

Si ca in orice poveste, vine o vreme cand totul e uitat, cand scoala iti ocupa tot timpul si mai apoi te trezesti in fatza calculatorului fara sa iti mai aduci aminte de ce faci ceea ce faci. Te uiti la ceas si au trecut 30 de ani.


La 40 de ani am inceput sa ma regasesc. Uitasem cine sunt si ce vreau, dar era o flacara in mine care nu se stinsese niciodata. Am stiut tot timpul ca imi doresc sa pornesc in alergare pe dealuri si sa nu ma mai opresc, dar nu e foarte usor dupa ce zeci de ani ai stat in fund pe un scaun. Dar nici nu era acceptabil sa renunt.


Acum doi ani, dupa VMT, stateam la o poveste cu Marius Butuc si i-am zis ca vreau sa ma duc in Germania sa alerg 660km, singur, sa-mi car totul in spate si sa dorm prin paduri pe unde o sa apuc.

A fost primul care nu a zis ca-s nebun. Dimpotriva, mi-a povestit cu o bucurie de copil in glas, cum in tinerete pleca singur in padure, timp de o saptamana, avand la el doar un cutit ...


km 30

Nimic nu este intamplator. Trebuie doar sa ai curajul sa faci un pas inainte, chiar daca uneori inchizi ochii de frica. Viata se schimba cu un singur pas in directia dorita, iar restul pasilor vin de la sine.



La Goldsteig aveam de ales intre a merge cu o echipa de suport, care sa ma astepte la fiecare 10-15km cu apa si mancare si cu loc de dormit, sau sa merg singur, sa car in spate 3.5 litri de apa si 1.5kg de mancare, plus haine si lucruri de dormit, adica un rucsac de 7-8kg.

Sa cutreier singur potecile si sa dorm unde o sa ma prinda somnul. Sa ma ascund de frig si de ploaie asa cum o sa ma pricep.

Aveam sansa sa-mi traiesc visul, sau sa raman in zona de confort. Azi maine am 50 de ani, asa ca nu am putut sa dau cu piciorul ocaziei. Era momentul sa aflu cum e sa fiu ce am visat din copilarie : eu, singur in noapte, pierdut prin paduri.


De 2 ani ma antrenez pentru a face fatza provocarii, si mai pregatit de atat nu se putea sa fiu. Traim intr-o societate orientata spre succes, asa ca toti ma intrebau, ca de obicei, daca o sa castig. Toti ne cer victoria, asa ca ne-am obisnuit sa o cautam in tot ceea ce facem.

Stiam ca daca plec fara suport e aproape imposibil sa fiu mai bun decat cei cu suport. Sa alergi cu 2kg in spate e cu totul altceva decat sa alergi cu 7kg in spate. Diferenta e uriasa. Plus restul avantajelor date de o masina de suport.

Dar oricat m-am gandit, pentru mine era mai important sa-mi traiesc visul.

Asa ca m-am pus la linia de start impacat cu ideea ca pornesc in calatoria asta doar de dragul calatoriei, cu singurul scop de a ajunge la final si de a ma bucura de cursa, de a trai 8 zile si 8 nopti de libertate totala, timp in care o sa fac ce voi simti in fiecare moment, iar cand nu o sa mai pot, o sa-mi fac culcus intr-o padure si o sa dorm pana o sa fiu iar in stare sa pornesc la drum.

Aveam tot ce trebuie in rucsac, asa ca nu depindeam de nimeni.



Ce a urmat ... e poezie. Cu siguranta asa trebuia sa fie. A fost extrem de greu, tot corpul urla de durere, umerii erau vineti si amortisera de mult timp de la greutatea rucsacului, dar stiam ca asa va fi.

Cumva, cumva, corpul a inteles treptat ce se intampla, asa ca dupa 3 zile m-am trezit ca nu mai simt rucsacul din spate. Cand a rasarit soarele in acea dimineata, ma simteam de parca atunci pornisem in calatorie. Soarele se ridica imprastiind ceata, si o bucurie nesfarsita m-a cuprins : nu mai era nici un strop de durere, nu mai era nici o greutate in spate, ma simteam odihnit si cu o pofta nebuna sa alerg.

Asa ca asta am si facut.

Am alergat, dar de fapt simteam ca plutesc peste dealuri. Ma simteam de parca nu consumam nici un strop de energie. Respiram de parca eram la plimbare, fara sa transpir, eram intr-un fel de transa in care totul era posibil. Alunecam pe o poteca, printre copaci. Eram acasa.


km 400 - pauza de pizza
Indiferent cum s-ar fi terminat povestea asta, pentru mine nu ar mai fi contat.

Am reusit sa traiesc ce mi-am dorit dintotdeauna, am reusit sa ma pierd prin padurile alea, sa alerg cand mi-era pofta de alergare si sa dorm cand frunzele ma chemau la ele.

Asteptam cu drag sa ma trezesc ca sa alerg iar, si dupa aceea asteptam cu drag sa alerg ca sa pot dormi cand urma sa obosesc.


Faptul ca am reusit sa si castig cursa a fost un strat de frisca in plus. Tortul oricum il aveam deja. Sau poate ca nici nu se putea altfel, poate ca nu poti castiga o asemenea cursa daca nu te contopesti total cu ea. Nu cred ca te poti lupta cu 660km, poti doar sa cazi, cumva, la pace cu ei.

Si pentru ca m-ati ajutat si voi sa ajung la final, va multumesc inca o data pentru gandurile voastre bune.

Cand alergam prin noapte si treceam dintr-o padure intr-alta, cand intram in unele paduri simteam o caldura placuta, si stiam ca acolo e un loc bun de dormit. M-am tot intrebat de ce unele paduri sunt calde si altele sunt reci, dar nu am gasit raspuns.


Poate ca erau gandurile voastre care ma indrumau spre locul acela bun de dormit, cu frunze multe si pufoase, care sa-mi tina de cald in noaptea rece. Intr-o poveste orice e posibil, asa ca ... poate ca ....


km 32


Povestea cursei, pentru cine are un strop mai mult timp

Am pornit in cursa cu gandul de a merge relaxat pana la final, doar pentru a termina cursa. Eram atat de convins ca despre asta o sa fie vorba, incat nici nu mi-am instalat aplicatia de live-tracking pe telefon. Nu ma interesa absolut deloc pe ce loc voi fi in cursa.


Am pornit alternand alergarea cu mersul, deoarece cursa e lunga si aveam 7-8kg in spate. Alergarea o faceam cam cu 9-10km/ora, iar mersul cam cu 6km/ora pe plat. A iesit o viteza medie foarte buna, atata doar ca dupa 11 ore de cursa eram complet golit de energie.

Dupa cum banuiam, cele 7 kg din spate consumau extrem de mult din resurse, asa ca am schimbat planul.

Imi era clar ca in ritmul asta nu termin cursa, asa ca am renuntat complet la alergare. Am decis sa merg mai departe doar la pas, sa ma bucur de cursa, sa fac poze si sa admir peisajele. Era mult prea riscant sa alerg cu rucsacul ala in spate. Stabilisem sa decid in ultimii 100km daca are rost sa accelerez sau nu.

Asta am si facut in urmatoarele doua zile jumate : mers rapid, pauze de poze, admirat peisajul. In punctele de control se discuta frenetic cum se caftesc doi spanioli si un polonez pentru primul loc, iar pariurile se puneau pe Rafa, el era considerat favorit. Mai fusese in cursa asta, asa ca stia despre ce e vorba, un real avantaj in fatza celorlalti.

Pe mine ma durea fix in basca, imi vedeam de plimbarea mea si de pozele mele.

In a treia zi eram zen complet. Uitasem ca-s intr-o cursa, mai ramanea sa culeg floricele de pe traseu si sa impletesc coronitze, si tacamul ar fi fost complet.

S-au intampla doua kestii in ziua aceea : in primul rand corpul s-a adaptat la greutatea rucsacului (efectiv nu mai simteam ca am o greutate in spate), si in al doilea rand am aflat intr-un punct de control ca sunt pe locul 6. Neuronul a inceput sa proceseze informatiile si sa elaboreze teorii, ca doar asta e treaba lui.

Asa ca neuronul si-a expus majestuos concluziile : eram 100% odihnit, de parca plecasem sa ud florile in gradina, nu mai simteam greutatea rucsacului din spate, si eram pe locul 6 fara sa alerg ....  Pai oare cum ar fi daca as incepe sa alerg ?  :D

Nu-i asa ca am un neuron simpatic ?


km 420 - ajung in Passau

E frumos cu zenu' in cursa, dar dupa trei zile eram cam plictisit, sincer. Imi cam ardea buza dupa un strop de alergare. Asa ca nu am stat prea mult pe ganduri si am inceput sa alerg.


Din cate auzisem prin puncte, spaniolul Rafa era favorit si era extem de competitiv, asa ca planul meu era sa alerg usor si sa vad daca ii pot ajunge pe cei dinaintea mea, fara sa fortez deloc.

Ideea era sa-i depasesc pe ceilalti, oricare ar fi fost ei, dar sub nici o forma sa nu-l depasesc pe Rafa, sa nu-i deranjez cumva fengshuiu.

Intuitia imi spunea ca daca il depasesc ... voi trezi balaurul, si ar fi urmat o cursa nebuna. Planul era sa stau in spatele lui, la o distanta relaxanta, si sa atac doar pe ultimii 40-50km ai cursei.

Frumos plan, asa-i ? Dar evident ca viata bate filmul. Eu nu stiam in ce ordine sunt cei dinaintea mea, pentru ca nu aveam live-tracking pe telefon, stiam doar ca sunt pe locul 6.

Nici nu stiam cum arata Rafa, asa ca speram sa il recunosc atunci cand o sa il vad de la distanta.


Ei bine, a fost sa fie fix pe dos. Nu stiu cum, dar cel dinaintea mea (adica locul 5 in acel moment) era fix Rafa, dar eu nu stiam.

Asa ca alergam eu ca o gazela cu 12km/ora, ca doar eram nealergat de trei zile, si fix cand fac o curba de 90 grade .... dau nas in nas cu unul carliontat care iesea din tufe....

Moaca pe care a facut-o cand a vazut un dement ce alerga cu 12km/ora a fost me-mo-ra-bi-la. Daca l-ar fi vazut pe Chuck Norris pe o motocicleta prin padure .... nu ar fi fost la fel de mirat. In  momentul acela am stiut ca el e Rafa :D


Deci fix ce nu doream s-a intamplat. Am vrut sa alerg, asa ca universul mi-a ascultat dorinta, si mi-a oferit urmatorii 350km pentru alergare, ca sa fie sigur ca ma satur.

Dupa ce am trecut de Rafa am mai alergat cam o ora si am mai depasit 3 alergatori care erau lesinati prin tufe, asa ca m-am trezit in 2 ore pe locul 2, la 1km de primul loc. Fuck ! Reusisem sa-i sperii pe toti, in numai 2 ore.

Ca sa nu fac rahatul praf, m-am oprit din alergare si am mers la pas tot restul zilei. Speram sa creada ca-s un dement care nu stie ce face, si sa ignore evenimentul. Nu a fost sa fie asa.

De atunci incolo masinile de suport ma asteptau la intersectii si isi notau cu rigurozitate timpul la care am fost acolo, si ma studiau cu atentie, sa vada cat de viu sunt. Eram pe lista neagra deja.


km 36
Loc de intors nu mai era, asa a fost sa fie. Ma simteam plin de energie, asa ca, desi as fi preferat sa ne caftim doar pe final, urma sa ne caftim pe urmatorii 350km. Ma simteam pregatit pentru asta si chiar aveam chef de alergare.

Ceilalti pareau sa fie destul de afectati de efort, asa ca nu aveam nici cea mai mica intentie sa atac eu. Am decis sa-i las pe ei sa forteze, iar eu doar sa stau in zona lor pana spre final.

Primul pas a fost sa ma infig intr-o brutarie si sa mananc bine, lasandu-i sa ma depaseasca. Am stat cam o ora acolo pana am facut plinul cu prajituri dar, in mod ciudat, numai Rafa m-a depasit. Nu am idee unde au disparut ceilalti.

Urmatorul punct era cabana Alpe din varful unei partii de ski, asa ca urma o urcare sustinuta, iar in final o urcare aproape verticala pe partia de ski.

Desi pierdusem cam o ora, Rafa era la doar cateva sute de metri in fatza mea si alerga de zor. Il vedeam din cand in cand cum goneste, dar nu reusea sa se indeparteze.

Panta era foarte mare si era inutil sa alergi. Totusi, se pare ca tinea foarte mult sa ajunga primul la Alpe, numai el stie de ce. Eu imi vedeam calm de mersul meu, imi faceam siesta dupa ospatul cu prajituri.

La cabana Alpe, Rafa a ajuns cu 2 minute inaintea mea si nici macar nu s-a oprit, a gonit mai departe. In punct ma astepta Dieter, unul dintre organizatori, si era extrem de incantat ca-s al doilea.

Toti pariau pe Rafa, si se pare ca el era tare incantat ca un outsider ii sufla in ceafa, asa ca deindata ce am ajuns la cabana m-a informat ca e numai cu 2 minute inaintea mea, si m-a indemnat sa o iau la goana si sa-l depasesc.

Dieter, sustinatorul meu infocat din timpul cursei

Eu i-am multumit frumos pentru entuziasm, dupa care l-am informat calm ca nu numai ca ma opresc sa mananc bine, dar ca am de gand sa si dorm acolo.

S-a cam desumflat la auzul intentiilor mele, dupa care m-a intrebat curios cam cat am de gand sa dorm, la care i-am raspuns sec : pai 3 ore, ca de obicei ...

Atunci am vazut iar moaca aia perplexa pe care o vazusem si la Rafa cand l-am depasit. Nu pricepea de ce nu vreau sa-l depasesc pe Rafa. In opinia lui frecam menta intr-un mod inacceptabil.



Am sesizat dilema lui existentiala, asa ca, in timp ce mancam doua portii de supa cu galuste plus ceva biscuiti si o ciocolata, i-am explicat ca suntem la kilometrul 300, ca mai avem cel putin 350km pana la final, si ca indiferent cat de tare fuge Rafa, la un moment dat tot va trebui sa doarma si el, asa ca eu prefer sa dorm acum, cand imi cere corpul, nu cand o sa imi dea voie Rafa.

Dieter a baut o bere dupa care a devenit mai intelept si a inteles ce-i spuneam, asa ca a fost de acord cu somnul meu, atata doar ca m-a trezit dupa 2 ore nu dupa 3, cum stabilisem :D  A intrat in camera cu o moaca virginala si m-a intrebat daca nu cumva vreau sa plec mai repede :D

Am ras bine (mi s-a parut haioasa faza) si mi-am dat seama ca odata trezit nu mai avea rost sa raman in pat, ar fi fost pierdere de timp, asa ca i-am facut pe plac si am plecat mai departe. Dormisem bine in acele 2 ore, ma simteam perfect odihnit, asa ca eram gata de drum.

Am mai mancat o tura si am plecat mai departe, convins ca Rafa e la vreo 20km inaintea mea, ca doar alerga de zor. Dupa vreo 2 ore intalnesc masinile de suport, iar cand ajung langa ele, dintr-o masina iese Rafa si o ia la fuga. Se pare ca ma astepta acolo.

Cu Bonzo si Dieter, la final

Fuge Rafa vreo 50 de metri, dar vede ca eu merg la pas, asa ca merge si el o vreme la pas. Dupa 1 minut repeta figura : o ia la fuga si se uita in spate la mine. Vede ca eu tot nu ma iau la fuga dupa el, asa ca merge si el la pas.

Dupa vreo 4 incercari din astea, isi da seama ca eu nu am de gand sa fac concursuri de alergare cu el, asa ca se linisteste si merge la pas si el.

Atunci am observat ca abia se tinea pe picioare. Efectiv se clatina in timp ce mergea. Nu am idee ce era cu el, trecusera cam 4 ore de la cabana Alpe, si se pare ca el nu dormise, parea sa fie complet varza. Nu am idee ce a facut in timpul asta.

Eu am continuat sa merg calm la pas, si treptat l-am depasit. Eu rontaiam de zor niste biscuiti, am schimbat cateva cuvinte cu el, si am trecut treptat de el la pas, fara efort. Era clar ca avea o problema.

Dupa ce am terminat de mancat am inceput sa alerg usor, iar el a disparut treptat in spate. Dupa vreo ora aud un tropait din spate : era clar ca vine dupa mine, atata doar ca alerga foarte zgomotos, consuma multa energie, respira foarte greu, si alerga chiar si pe urcari, lucru nu foarte intelept.


Rafa la finalul cursei (locul 2)
Politicos, m-am oprit, m-am dat la o parte, l-am felicitat si l-am aplaudat, dupa care l-am lasat sa treaca de mine. A continuat sa fuga la deal pana nu l-am mai vazut. Imi era clar ca o sa ne mai vedem in curand.

In noaptea aceea am mers mult timp impreuna. S-a lipit de mine pe o urcare si nu a mai plecat de acolo. A inteles ca nu ma poate depasi in alergare, asa ca s-a pus sa mearga in paralel cu mine.

Nu am nimic impotriva sa merg cu cineva in curse, dar prefer sa fiu singur. In curse merg tocmai pentru momentele de singuratate, momente in care sunt eu si cu mine, mai precis eu si cu neuronul meu, asa ca prezenta unei alte persoane e tolerata doar in doze mici, iar el nu avea de gand sa plece, asa ca am decis sa ma joc putin cu el.

La un moment dat a inceput o urcare sustinuta si foarte lunga, asa ca am inceput sa cresc treptat ritmul. Cum el nu renunta, am tot crescut ritmul pana cand am ajuns la un maxim acceptabil pentru mine, un ritm rapid dar care sa nu ma faca sa transpir.

El deja respira extrem de zgomotos, efortul parea sa fie peste pragul lui aerob, dar de renuntat nu a renuntat. Am tinut-o asa pana am ajuns sus in creasta, iar cand a inceput coborarea, l-am invitat sa o ia el inainte.

Stiam ca e extrem de competitiv si ca-i place foarte tare sa ma depaseasca, asa ca fix asa a si facut, a luat-o la goana in jos, dupa cum banuiam. In cateva minute nu l-am mai vazut. Eu am coborat calm, la pas, mancand biscuiti.

Daca ar fi sa alegi un singur lucru pe care nu trebuie sa il faci intr-o cursa de 660km, acel lucru ar fi sa alergi pe coborari abrupte. Nu eu l-am pus, a facut-o singur.

Cand am ajuns la baza muntelui, dupa vreo ora, incepea sa se lumineze de ziua. Intr-o parcare erau cele trei masini de suport care ma tot spionau pe traseu, dar nu era nici un om treaz. Erau doua variante : sau Rafa plecase de mult timp si ei dormeau in masini, sau se intamplase ceva cu Rafa si nu ajunsese acolo.

Ceva imi spuea ca Rafa nu e inaintea mea, asa ca in acel moment am decis sa apas acceleratia, asa ca am inceput sa alerg si am tinut-o asa mai multe ore.

Dupa cateva ore s-a trezit si Florin asa ca am aflat ca eram cu 20km inainte lui Rafa. Florin si cu Vio devenisera echipa mea de suport de acasa, si ma informau periodic la ce distanta de mine e spaniolul. Practic din acel moment a inceput joaca de-a soarecele si pisica cu spaniolul.


km 90
Ma simteam bine, asa ca am decis sa alerg atunci cat pot, sa fac o distanta cat mai mare intre mine si el, cu speranta ca se va demoraliza si ca va renunta la lupta, si astfel vom avea mai departe un parcurs relaxat pana la final.

Aiurea. Era evident ca nu stiam nimic despre spiritul competitiv al spaniolilor.

Pana la Passau am strans 24km avans si eram convins ca e suficient pentru a-l determina sa renunte.

Dupa Passau am mers la pas, relaxat, asteptand sa vad daca spaniolul renunta sau nu. Speram sa se uite ca eu merg la pas, si sa faca si el la fel. Nici poveste.A tras ca un caine, si in final s-a apropiat la 6km de mine pana la punctul urmator.

Atunci am inteles doua lucruri : in primul rand ca spaniolul nu va renunta pana la final, si in al doilea rand, ca nu are rost sa mai fortez.



Asa ca de aici incolo am schimbat strategia : nu mai fugeam de el, era absolut inutil, asa ca tot ce faceam era sa mentin un minimum de 10km intre mine si el. Florin ma anunta cand el o lua la fuga dupa mine, asa ca incepeam si eu sa alerg. Tot Florin ma anunta cand spaniolul se oprea din alergare, asa ca ma opream si eu. Cand el se punea la somn, ma puneam si eu, si tot asa.

Am reusit sa stau la 10-20km de el toata cursa, pana in ultima noapte. Pe la 2 noaptea Florin m-a anuntat ca spaniolul s-a pus la somn, ca am 20km avans, si ca merge si el (Florin) la somn. Din pacate a uitat sa-mi spuna ca ramane Vio de paza, ca sa ma anunte cand se trezeste spaniolul.

Eu am inchis telefonul, nestiind ca mai este cineva care ma poate ajuta, asa ca ramasesem singur in noapte, fara sa stiu ce face spaniolul.

Am luat o decizie care parea buna atunci, dar a fost aproape fatala : am decis sa dorm numai 30 minute, ca sa imi mentin avantajul fatza de spaniol, si sa mai dorm cateva reprize pe parcurs in noaptea aceea, cand va fi cazul.

Stiam ca spaniolul e la 20km in spate, dar nu stiam cat doarme si nici cand urma sa alerge dupa mine, asa ca planul era sa ma misc cat mai mult spre final.

Decizia a fost neinspirata pentru ca in acea noapte temperatura a coborat sub zero grade si nu am mai avut curajul sa dorm in frigul ala, asa ca, fara sa vreau si fara sa am incotro, am ajuns intr-o stare extrem de avansata de privare de somn, stare in care nu eram in stare sa merg, nu eram in stare sa ma orientez, imi era foarte frig si din pacate nu aveam unde sa dorm.

Eram intr-o padure nesfarsita, inghetata, complet zombi. Faptul ca am mai trecut prin asa ceva la TGC360 m-a ajutat enorm, nu m-am speriat deloc desi as fi avut toate motivele din lume, atata doar ca acum era si foarte frig.

M-am ratacit de multe ori, m-am pomenit de mai multe ori ca dorm in picioare in loc sa inaintez, a fost un cosmar cumplit, timp de vreo 10 ore. Nu am idee cum am rezistat.

Nu am nici cea mai mica idee unde au disparut cele 10 ore, in memoria mea nu e absolut nimic, doar cateva franturi de copaci, frig, noapte, frig, bruma pe jos, frig, somn, frig, frig, frig, frig.


km 600 - pauza de schnitzel
La un moment dat ajung la un drum de asfalt. Nu aveam nici cea mai mica idee unde sunt si cati kilometri mai sunt pana la final, si nici nu ma interesa absolut deloc.

Eram complet dus pe o alta planeta, o planeta inghetata. Cu greu gasesc directia in care trebuie sa merg, si la un moment dat vad intr-o parcare ca cineva gesticuleaza catre mine. Pentru prima data dupa 2 zile, vad iar masina de suport a lui Rafa.


Atunci am inteles ca spaniolul se apropiase extrem de mult de mine. Am mai inteles atunci ca am mers absolut catastrofal in acea noapte si ca spaniolul recuperase aproape 20km.


Fata s-a oferit sa-mi dea mancare si apa dar nu aveam nevoie, asa ca am mers mai departe, dar mi-au trebuit cateva minute pana sa gasesc poteca, ma invarteam in cercuri ca o gaina beata, iar ea a vazut asta, a vazut ca eram complet terminat.




Dupa ce intru iar in poteca vad un indicator pe care scria ca mai sunt 19km pana la final. Atunci m-am trezit.

Atunci am inteles ca mai am 19km pana la final si ca spaniolul e foarte aproape de mine. Era fix ce nu-mi doream. Deasemenea imi era clar ca atunci cand o sa ajunga la masina de suport, fata o sa-i spuna ca-s absolut terminat si foarte aproape de el, iar asta urma sa fie o motivatie extraordinara pentru el.

Reusisem cumva sa ajung fix in situatia in care nu as fi vrut sa fiu, mai precis fix in situatia in care speram sa fiu eu daca l-as fi urmarit pe el in cursa asta. Hazlie mai e viata asta ...

In acel moment a disparut somnul, de tot. Atunci mi-am zis ca pana la final eu nu ma mai opresc din alergare, iar daca neuronul ar fi indraznit cumva sa zica "o sa mori", eram 100% decis sa-i spun calm "vreau sa vad asta, altfel nu te cred".

Am luat-o la goana cu toate resursele pe care le mai aveam, decis sa ajung la final fara nici o molecula de energie in mine : run until there is nothing left.


Fabien la final de cursa (locul 3)
Mai aveam la mine trei pliculetze cu mancare, asa ca le-am mancat pe toate atunci, in timp ce alergam. Soarele incepea treptat sa apara printre copaci, dar inca era foarte frig. Eram calm, alergam constant si asteptam sa vad cat o sa pot sustine alergarea asta.

Eram pregatit sa constat la un moment dat ca se rupe filmul si pic jos, dar eram decis sa merg mai departe pana nu cedeaza ceva.

Nu am idee cat a durat. Dupa atatea zile si nopti, timpul dispare efectiv, nu mai aveam nici o notiune legata de timp, nici un reper, si in acelasi timp nu aveam nici un interes de a afla asa ceva.

Eram scufundat complet in ideea de a alerga pana la final, fara sa ma intereseze absolut nimic.

Soarele stralucea deja puternic, padurile disparusera si apareau mici localitati prin care treceam. Eram sigur ca nu mai este mult, dar nici nu indrazneam sa sper ca sunt aproape, e lucrul cel mai periculos in asemena curse.


Singurul lucru care te poate ajuta, atunci cand neuronul se intreaba cat mai este pana la final, este sa repeti calm "indiferent cat mai este, eu merg pana la final". E singura cale pe care eu o stiu.



La un moment dat s-a facut liniste. Disparuse cursa, disparuse spaniolul, disparuse orice gand. In stari de genul asta intru cand ajung la finalul curselor. Parca tot universul se opreste in loc si absolut nimic nu mai conteaza. Sunt doar eu, plutind cumva in lumea asta, si asta e tot. Fara ganduri, fara intrebari, fara raspunsuri, fara emotii. Un calm infinit.

M-am oprit si am privit in jur. Dealuri si paduri, tractoare, un domn isi plimba cainele, iar doi baieti faceau sprinturi pe drumul pe care eu mergeam la pas, dupa care isi admirau timpul scos, cu un mare entuziasm.

Pentru mine timpul se oprise in loc. Atunci am stiut ca totul s-a terminat. Nu stiam de ce, nu stiam cum, dar stiam sigur ca e totul gata, ca pot merge la pas, ca nimeni nu mai fuge dupa mine.

Mult am mers ca sa ajung in linistea aceea. E o senzatie unica, imposibil de descris. E ca si cum eu as fi fost caldura care se asterne peste padurile acelea, caldura care topeste bruma de pe iarba, caldura care incalzeste un alergator dupa ce a stat 10 ore inghetat in noapte.


Dar viata merge mai departe. Momentele acestea sunt scurte, si poate tocmai de aceea sunt atat de pretioase. In curand a aparut Michael (organizatorul), calare pe o bicicleta electrica, impreuna cu o boxa portabila care urla frenetic ceva melodie. El era extrem de entuziasmat, de parca el termina cursa nu eu, dar eu eram pe o alta planeta.

A inceput sa ma intrebe lucruri, dar eu nu raspundeam, ma uitam gol in departare, de parca el nu ar fi fost acolo, asa ca a oprit boxa si a facut liniste, pedala pe langa mine fara sa spuna nimic. Inca nu eram pregatit sa revin in lumea lui.


Am mai mers o vreme in tacere, eu in lumea mea iar el in lumea lui, si la un moment dat am inceput sa glasuiesc si eu.


Primele mele cuvinte au fost acestea : Am crezut ca sunt puternic, chiar am crezut asta. Am fost in curse grele si m-au terminat, dar am reusit sa merg pana la capat, asa ca am fost convins ca-s foarte puternic.

Credeam ca nimic nu ma mai poate dobora. Dar cursa asta m-a zdrobit cum nu credeam ca ma poate zdrobi ceva. Si cand credeam ca nu se poate mai mult, m-a zdrobit si mai tare.

Atat de departe nu am fost niciodata. Cursa asta e extraordinara, si iti multumesc pentru asta ....




A zambit si nu a spus nimic, privea si el in gol, in timp ce pedala calm pe bicicleta lui electrica. Am observat doar ca au aparut lacrimi in ochii lui. Fusese si el acolo, asa ca stia despre ce vorbesc.



Am mai mers asa o vreme, tacuti amandoi, iar la un moment dat, din senin, a pornit iar boxa aia. Urla un cantec mai vechi, ceva cu "I can't feel the pain", asa ca pur si simplu am inceput sa dansez.


dansul de la final


Intre timp a mai aparut un neamt pe nume Gun, care concurase la cursa de 166km. A inceput sa danseze si el, dupa care s-a dat jos si Michael de pe bicicleta lui si a inceput sa danseze si el.

Un localnic pe bicicleta se uita extrem de ciudat la noi. Avea si de ce : aratam ca un fel de parada gay ... la tzara.


Am ajuns la final in 165 ore si 3 minute, zic ei.

Revenisem in lumea noastra, iar aici toti sunt interesati de timpi si locuri in clasament.

Spaniolul Rafa a ajuns cam la o ora dupa mine, iar francezul Fabien la inca o ora dupa spaniol.

O lupta extrem de stransa, tinand cont ca am fost 7 zile si 7 nopti in cursa asta.



Ne-am imbratisat la final ca niste frati. In cursa m-ar fi mancat de viu spaniolul, dar odata ajunsi la final ne-am imbratisat, cu mare drag, toti trei.



E misto ca un spaniol sa ti se adreseze cu "campeon".....



Iar daca vrei sa afli in detaliu despre ce e vorba in cursa asta, atunci ai toate informatiile in capitolele urmatoare.


km 220 - zona montana este foarte frumoasa si destul de tehnica

Ce este Goldsteig ?


Goldsteig - Tehnic

In primul rand trebuie mentionat faptul ca Goldsteig este o poteca tematica intretinuta de statul german. E un fel de Camino al germaniei, o poteca pe care se plimba turistul german (si nu numai german), foarte bine intretinuta si foarte bine marcata pe aproximativ 90% din distanta.

Tund inclusiv iarba de pe poteci cu ceva masini speciale. In zonele accesibile unor asemenea masini, nu am intalnit iarba mai inalta de glezna. In zonele muntoase sunt si zone in care iarba ajunge pana la genunchi pe marginea potecii, dar de obicei poteca e suficient de lata, asa ca rareori te plimbi prin iarba inalta.


Traseul trece pe drumuri asfaltate (as zice ca sunt maximum 20km in total, deci acceptabil), drumuri forestiere (vreo 400km), poteci clasice (cam 200km) iar restul de vreo 50-70km mergi pur si simplu prin iarba, fara sa fie poteca.

Traseul trece prin sute de paduri, ceea ce il face extraordinar de frumos. Mai trece prin zeci de orase si orasele mici si foarte mici, ceea ce il face la fel de frumos.

Mai trece prin sute de campuri nesfarsite inconjurate de paduri frumos colorate, ceea ce il face si mai frumos. Si mai trece printre sute de lanuri de porumb, ceea ce il face, uneori, extrem de plictisitor.


Da, stiu, e foarte frumos sa parcurgi oricare kilometru din acest traseu, dar dupa sute de kilometri parcursi, parca ai prefera sa nu mergi o noapte intreaga pe un drum forestier, iar in stanga si in dreapta sa fie numai lanuri de porumb si nimic altceva.


Sunt cateva zone mlastinoase sau cu potential de a fi mlastinoase. In aceste zone au montat podete din lemn, astfel incat nu se pune problema sa treci prin apa. E totul frumos organizat si aranjat, astfel incat as zice ca 80% din traseu este accesibil si cu bicicleta.


In concluzie, as spune ca primii 180km iti testeaza destul de intens rabdarea, e foarte plat si sunt multe lanuri de porumb, dar dupa ce intri in zona montana traseul este extrem de frumos, o adevarata incantare.

Finalul (ultimi 250km) e format aproape exclusiv din munte si padure, asa ca e deosebit de frumos, doar ca in mod normal esti atat de dus ca capul atunci cand ajungi aici incat e o adevarata provocare sa mai vezi frumusetea din jurul tau.

traseul


Goldsteig - Traseul (track-ul)

Track-urile se gasesc pe site-ul organizatiei care se ocupa cu intretinerea potecii. De acolo le iau si organizatorii.

Organizatorii nu parcurg traseul inainte de competitie. E imposibil, este mult prea lung. Se pare ca l-au parcurs o singura data acum 7 ani, asa ca stiu in mare despre ce e vorba, dar cam atat. Au ramas mai mult amintiri vagi, destul de departe de realitatea actuala.


Poteca trece pe marginea terenurilor detinute de diversi cetateni, asa ca in fiecare an poteca se modifica, functie de ce fac cetatenii cu terenurile lor : unii mai fac cate un gard, cate un grajd, diverse alte kestii, asa ca poteca se modifica.

Nu intotdeauna track-ul se actualizeaza cu noile modificari din teren. Sunt ei nemti, dar mai au si scapari. Asa ca s-a intamplat de zeci de ori ca track-ul sa nu potriveasca cu realitatea, iar uneori diferentele au fost semnificative.

S-a intamplat de zeci de ori ca poteca sa nu mai existe deloc, dar sa fie altele, in alte directii. E absolut necesar sa ai un GPS adevarat, preferabil cu harti instalate, ca sa poti vedea terenul de sus si sa iti dai seama pe unde sa te duci ca sa reintri in traseu. As zice ca este imposibil sa te descurci cu un simplu ceas de alergare.


Au fost multe situatii in care padurile nu mai existau. A fost furtuna si majoritatea copacilor erau cazuti la pamant, asa ca era imposibil de trecut pe acolo. La fel, in aceste situatii a fost nevoie de hartile din GPS ca sa imi dau seama pe unde sa ma duc pentru a trece de padurea doborata de vant si a reintra in traseu. Degeaba suni organizatorii, ei nu te pot ajuta pentru ca nu au fost in teren.

A fost o situatie in care in mijlocul padurii mari, intr-o vale, fix pe traseu, sute de copaci erau cazuti in timp ce altii erau in picioare. Am incercat sa trec dar mi s-a parut imposibil. Am incercat sa ocolesc, dar padurea din jur era atat de deasa incat ar fi durat ore intregi, asa ca am renuntat. Singura solutie parea sa ma intorc pe track pana la o intersectie si sa gasesc un alt drum.

Deoarece ar fi fost foarte mult de mers inapoi, si foarte dificil, am sunat organizatorii. Mi-au spus ca cei dinaintea mea au reusit sa treaca de padurea doborata de vant, asa ca imi recomanda sa incerc si eu, cu siguranta se poate trece daca ei au reusit.

Din punctul meu de vedere a fost suficient sa mi se spuna ca se poate trece. Voiam doar sa stiu ca nu o sa ma chinui degeaba o ora sa ma strecor printre trunchiuri doborate, doar ca sa aflu ca trebuie sa ma intorc.

A fost una dintre cele mai interesante portiuni din traseu, o adevarata aventura. Intr-adevar dupa vreo 30-40 minute am reusit sa trec de padurea doborata si traseul a revenit la normal.

A mai fost o situatie in care am coborat intr-o vale, dar terenul era inconjurat de un gard inalt. Am sarit gardul si am mers mai departe, dar am dat de o padure atat de deasa incat riscam sa raman fara haine pe mine daca as fi continuat.

Am decis sa ma intorc, sa urc toata panta inapoi si sa gasesc un nou traseu pentru a reveni in track. Acea bucata era modificata de cel putin 5 ani (dupa cat de mari erau copacii), dar inca nu era actualizat track-ul.

Si a mai fost o situatie haioasa cand, la 3 noaptea, constat ca podul peste care trebuia sa trec un parau lat de vreo 15 metri ... nu mai exista.


La sosire in Passau (km 420), Michael m-a intrebat cum a fost traseul pana acolo, si i-am spus ca au fost zeci de situatii in care track-ul nu a potrivit cu realitatea, dar ca am gasit solutii pana la urma. Am crezut ca va fi o surpriza pentru el, dar am constatat ca stia ca asta e situatia.

Nu pricep de ce nu scrie pe site treaba asta si de ce nu spune la sedinta tehnica si de treburile astea. Cand esti obosit, dupa sute de kilometri, poti ajunge la concluzia ca tu ai facut ceva gresit si sa iei decizii aiurea. Mi se pare important sa ti se spuna din start ca vor fi zeci de situatii in care track-ul nu va pusca cu realitatea si ca va trebui sa te descurci cumva.

La plecare Michael mi-a zis : Adrian, de acum incolo va fi mult mai bine, dar tot vor mai fi situatii delicate. Tot ce trebuie sa faci este sa gasesti solutii.


podul lipsa, noaptea, cand am trecut eu
Ei bine, la 3 ore dupa discutia de mai sus constatam ca lipseste cu totul un pod, ca e noapte, ca nu am pe cine sa intreb nimic, ca nu se vede nimic ... si ca trebuie sa gasesc o solutie.  :D

Baiul e ca nu stiam daca track-ul e bun sau nu. Nu stiam daca track-ul e gresit si trebuie sa gasesc o alta poteca, sau track-ul e bun, caz in care trebuia sa gasesc o solutie de a trece dincolo prin apa.

Ca podul lipsea era foarte clar, dar la cum arata, era clar ca lipsea de foarte multi ani. Daca as fi ajuns acolo ziua, poate m-ar fi ghidat cineva spre o noua poteca.

Vegetatia din zona era de aproximativ 2 metri inaltime si plina de apa, asa ca nu era deloc distractiv sa ma plimb pe acolo si sa aflu unde ma gasesc, dar nu aveam incotro.

Era benza totala, asa ca nu vedeam nimic in jur. In toate directiile erau parauri si copaci, era locul in care se intalneau mai multe parauri, printre copaci, asa ca era imposibil sa ma orientez.

M-am catarat pe capul de pod, ca sa fiu cat mai sus, si am pus frontala pe luminozitate maxima (stie 2000 lumeni pentru cateva minute). Ideea era sa aflu daca in partea cealalta chiar exista o  poteca, sau e doar vegetatie.

Din fericire pentru mine am reusit sa vad in partea cealalta, foarte clar, o poteca lata de vreo 2 metri, semn ca daca reusesc sa trec apa nu o fac in zadar, ci chiar o sa ajung pe track.

Urma doar sa gasesc un loc prin care sa pot trece apa fara sa ma ud complet. La 3 noaptea, temperatura de 5 grade si inca 250km de parcurs, tot ce iti lipseste e sa pici in apa.


podul lipsa, ziua, cand a trecut Fabien
Dupa mai multe plimbari pe malul raului, cam cu 100 metri mai sus de pod am gasit o zona in care paraul era mai lat dar mai putin adanc. Am avut rabdare sa imi confectionez un baston dintr-o craca, masura suplimentara de siguranta ca sa nu pic in apa.

Am fost singurul din concurs care a mers fara betze, asa ca aveam nevoie de o craca pentru a trece apa asta.

Am avut rabdare sa ma descalt, sa ma asigur ca nu o sa scap nimic in apa, sa ridic pantalonii si suprapantalonii peste genunchi, iar in final am trecut apa foarte incet, in pasi foarte mici. Era noapte si nu se vedea mare lucru pe fundul apei.

In final am ramas cu o amintire extrem de frumoasa, iar apa rece mi-a revigorat picioarele si mi-a alungat somnul.

Sunt extrem de multe schimbari de directie. Eu ma uitam la GPS cam o data la 15 secunde, si nu exagerez deloc. Acesta este si motivul pentru care nu am luat betze cu mine. Mi se pare un adevarat calvar sa ai si betze in timp ce te uiti la GPS. Riscul de a te rataci este foarte mare daca nu te uiti des la traseu. Si asa m-am ratacit de zeci de ori, dar au fost foarte scurte ratacirile.


Concluzie : este track, dar sunt si foaaaaaaarte multe surprize.


684km cu 21500D+ in 165 ore


Goldsteig - Distante

Ca sa fie un strop mai clar despre ce vorbim : incepi in Germania, mergi in jos vreo 400km, dupa care intri in Austria, mergi prin Austria vreo 50km, reintri in Germania, dupa care mai mergi vreo 220km pana la final.

Ei zic ca sunt cam 661km si vreo 19.000m de urcare. Pe GPS-ul meu au iesit 684km si 21500 metri de urcare. E acelasi GPS cu care am fost la toate cursele mari, si nu minte. Ca sunt 20km in plus nu e mare lucru la o asemenea distanta, dar surpriza a fost cantitatea totala de urcare. Sincer credeam ca e poanta cu cei 19.000m de urcare, dar uite ca in final au iesit mai multi, nu mai putini.

Cand am ajuns la Passau aveam 13000m urcare in total, iar organizatorii continuau sa repete fraza "de aici incolo e plat". Asta e concursul la care organizatorii spun ca traseul e plat cu exceptia zonelor in care e urcare. Astia s-au nascut filozofi, in mod cert.

Ei bine, sunt 8000m de urcare pe ultimii 250km, iar pantele cele mai abrupte aici le-am intalnit. Deci e de retinut faptul ca organizatorii vorbesc din amintiri si din legende, si ca nu e neaparat adevarat ce spun.

Categoric e nevoie de un mental puternic ca sa termini cursa, asa ca e important sa nu crezi pe nimeni si sa mergi tot timpul in cap cu mantra "nu ma intereseaza cat mai este, eu merg pana la final". E singura solutie 100% sigura, singura solutie sa nu te pui singur intr-o situatie neplacuta.

Adevarul e ca nu stii sigur nicidoata cat mai ai pana la punctul urmator. Sunt multe surprize pe traseu.

Speranta ca mai ai numai un strop, ca mai e putin pana la pucntul urmator sau pana la final ... e cea mai rapida cale catre un esec rasunator. Iar Goldsteig e cursa perfecta in care, oricat de putin crezi ca mai este, de fapt mai ai foarte mult pana la final.


profilul cursei


Goldsteig - Profilul cursei

In primul lucru sa lamurim o treaba - traseul asta nu e plat niciodata. Tot timpul urci sau cobori un deal. Singurul lucru care se schimba pe parcurs e inaltimea dealurilor peste care treci.


Inceputul e foarte plat, mai precis primii 180-200km, dupa care apar muntii. In zona asta de inceput, dealurile peste care treci au sub 100m inaltime, cu exceptia unui varf pana la care urci vreo 400 metri, dar nu simti efortul pentru ca urcarea este in primii 35km de la start, cand esti plin de energie. Deci e foarte plat dar totusi nu e plat.

In general pantele nu sunt foarte mari, asa ca daca nu fortezi nu vei avea probleme. Trebuie totusi sa fii capabil sa urci ore intregi pante medii. Pentru unul care a fost la TDG e o simpla plimbare, fara discutie.

km 455
Intre km 200 si km 400 sunt munti, cu pante de toate felurile, chiar si marisoare, dar pe distante scurte, asa ca nu e nici o problema semnificativa.

Repet, am fost de 3 ori la TDG asa ca e destul de greu sa ma sperie cineva cu urcari sau cu coborari. Mie mi s-a parut o plimbare, dar e posibil ca pentru altii sa fie mai dificil. Oricum, traseul nu e tehnic, e foarte frumos, iar daca il parcurgi relaxat, fara nici o graba, eu zic ca se poate face fara probleme.

Paradoxal, cele mai mari urcari sunt pe ultimi 250 km, mai precis in zona km 475-575, adica in zona pe care organizatorii o proclama ca fiind plata.

Aici au fost singurele 2 urcari cand, odata ajuns in varf, m-am intins pe spate pe pamant si am admirat stelele pentru cateva minute :D

Deci, totusi, au fost si 2 urcari care m-au rapus la Goldsteig, ca sa nu pot zice ca totul a fost o plimbare lejera.

Ca sa rezumam, sunt cam 250km de plat (dealuri sub 100 metri), cam 200km de dealuri mai mari (pana in 400 metri) si 200km de munte, deci cu urcari mai serioase.


El era ... Medical team care aparea pe live-tracking


Goldsteig - Vremea

In primele 3 zile a fost foarte cald ziua (peste 30 grade) iar noaptea in zona 5-10 grade, deci numai bine pentru alergare. In zonele montane erau cam 5 grade, asa ca a fost pentru mine o provocare serioasa sa dorm intr-un banal sac de bivuac. Cu aceasta ocazie am aflat ca pot sa dorm in timp ce tremur. Pe asta chiar nu o stiam ...

In ziua a patra vremea s-a racit foarte brusc, ziua erau cam 10 grade iar noaptea zero sau chiar sub zero in ultimele doua nopti.

Teoretic nu e nici o problema, dar dormitul noaptea in bivuac la temperaturi negative nu am fost curios sa-l incerc, asa ca am fost zombi total pe final din cauza lipsei de somn, motiv pentru care era sa fiu ajuns de catre spaniolul Rafa chiar la final de cursa.

A plouat foarte usor de cateva ori, atat de usor incat as putea spune ca nu a plouat deloc. In padure nu a apucat sa patrunda ploaia, asa ca nu am avut probleme cu dormitul.

Am putut sa dorm pe jos in frunze, doar cateva picaturi de ploaie ajungeau la mine, asa ca am dormit foarte bine, in zgomot linistitor de picuri de ploaie.

De retinut totusi ca ar trebui sa ai o solutie de a dormi si la temperaturi negative (minus 5 grade), ca sa nu ajungi zombi, cum am ajuns eu. Puteam pierde totul pe final din cauza asta, si ar fi fost pacat. Am luat pe mine toate hainele din rucsac, dar tot nu am avut curajul sa ma culc la temperatura aceea.


coruperea echipei de suport a lui Rafa

Goldsteig - Echipa de suport sau autonomie ?

Ai posibilitatea sa pleci in cursa cu o echipa de suport, sau pe cont propriu.

Daca ai echipa de suport, atunci lucrurile sunt extrem de simple : poti sa alergi cu un rucsac mic de 2kg in spate, si te realimentezi la masina de suport la 10-15km sau cand vrea muschiul tau.

Deasemenea dormi in masina oricand doresti, la caldura, ceea ce e un avantaj extrem de mare. Practic, daca mergi cu echipa de suport, cursa devine un ultramaraton ca oricare altul, cu puncte de realimentare si de somn unde vrea muschiul tau.

Reteaua de sosele este extrem de vasta, asa ca intalnirea cu masina de suport poate fi la intervale extrem de scurte.

Daca nu ai masina de suport, atunci depinzi de ce iti ofera organizatorii, ori ei nu ofera mare lucru.

Singurele puncte sigure sunt punctele de dropbag, 4 in total, deci cam la 160km unul de altul.

Cu restul punctelor e incerta treaba, si va explic mai jos de ce.

Pe site sunt trecute cateva puncte de alimentare, cu distante intre ele de la 35 la 120km. Si daca ar fi disponibile toate punctele astea, ar trebui sa fii autonom timp de aproximativ 24 ore. Doar ca nu e sigur ca punctele astea chiar vor fi in concurs, deci nu te poti baza pe ele.

De ce ? Inainte de start, fiecare concurent spune in care din aceste puncte doreste sa doarma, iar daca doreste sa doarma plateste 40 euro pentru fiecare punct. Organizatorii au 2-3 camere in acele hoteluri, iar in paturile acelea dorm pe rand alergatorii, pe masura ce sosesc.

Ei bine, daca nici un alergator nu se inscrie la dormit intr-un punct, acel punct dispare cu totul, in sensul ca nu va fi nimeni acolo !!! De retinut ca in momentul startului nu stiam lucrul asta, organizatorii nu au spus nimic. Am plecat in cursa cu ideea ca voi intalni un anumit numar de puncte de control, dar de fapt unele nu au mai existat.

In timpul cursei (in punctul anterior lui Lalling) am fost anuntat ca nu mai exista punctul de la Lalling, deoarece nimeni nu s-a inscris la dormit acolo, asa ca va trebui sa ma descurc singur. Cum am plecat din start cu ideea ca ma descurc singur, pe mine nu m-a afectat. Dar daca pleci in cursa cu ideea ca te bazezi pe ei si pe punctele lor, e posibil sa ai surprize destul de mari.

Este si un lucru pozitiv : anul acesta, pentru prima data, au avut ideea de a amenaja cateva puncte de alimentare fara oameni, adica au montat un cort si au pus pe o masa apa si cola si ceva rontaieli. Ideea este minunata si ar putea fi extinsa pe viitor la mai multe asemenea puncte.

Singura problema a fost faptul ca au anuntat treaba asta doar pe Facebook, in timpul cursei, si nu stiu cati dintre concurenti au stat pe FB in timp ce alergau .... Eu cel putin nu am stiut, asa ca nu am fost in nici unul din punctele astea. Si au fost momente in care ar fi prins tare bine un strop de mancare sau un strop de apa.


km 520 - Sankt Englmar, cu Bonzo
In concluzie, daca nu ai echipa de suport, trebuie sa iti cari apa si mancarea pentru 24 ore in rucsac. Apa este foarte rar pe traseu, asa ca nu ai incotro, trebuie sa o cari. Poti incerca sa cumperi sau sa ceri de la oameni, dar experienta arata ca nu o scoti la capat asa.

Mancare ai putea sa mai cumperi, dar sunt rare locurile in care se poate cumpara, asa ca nu este o solutie viabila din punctul meu de vedere.

Eu am luat cu mine 3.5 litri de apa si aproximativ 1.5-1.8kg mancare, rezerve care mi-au ajuns pentru aproximativ 24 ore, mai precis pana la urmatoarea intalnire cu drop-bag-ul.

Impreuna cu echipamentul obligatoriu se aduna cam 7-8kg, asa ca rucsacul are o greutate consistenta. Sa alergi cu 7kg in spate este extrem de dificil. M-am antrenat cu o vesta de 7kg in spate pentru a simula rucsacul, dar chiar si asa, a fost extrem de greu in cursa.

Iar cand trebuie sa fugi de un spaniol care are doar 2kg in spate ... e si mai distractiv.

Unii au gasit un adapost in care sa doarma. Ea are sac de dormit, el e intr-un sac de bivuac, asa cum am avut si eu


Goldsteig - Dormitul

Daca ai echipa de suport, dormi la masina si e foarte comod, dormi ori de cate ori e nevoie, in conditii bune, la caldura.

Daca nu ai echipa de suport, cum locurile de dormit sunt foarte rare, inevitabil va trebui sa dormi in padure pe jos. Eu am avut un sac de supravietuire la mine (sac de bivuac), si am dormit in el ori de cate ori a fost nevoie.

La temperaturi de 5 grade nu e foarte distractiv. Totusi, am aflat ca pot sa dorm in timp ce tremur de frig. Se pare ca daca nu are incotro, corpul se adapteaza la orice conditii.


Planul era sa dorm un calup de 2-3 ore in fiecare noapte, in functie de cum ma simteam, iar pe parcurs, daca eram rupt in gura, sa mai dorm micro-somnuri de 10-15 minute, ori de cate ori era nevoie. A fost nevoie de 2-3 ture suplimentare de 10-15 minute in fiecare noapte. Alergam cam 3 ore dupa care bagam un mic somn de 10-15 minute.

Am aflat in cursa asta ca exista paduri calde si paduri reci. Cand intram intr-o padure, simteam imediat daca e o padure calda sau rece. In padurile calde, te invaluia imediat un aer cald, de parca intrai intr-o camera incalzita. O senzatia foarte faina.


Cand imi era somn, asteptam sa intru intr-o padure din asta, calda, dupa care cautam un loc cat mai ferit de vant, cu multe frunze pe jos, ca sa fie moale, si in 2 minute dormeam dus. Dupa 15 minute ma trezeam resetat complet. A fost lucrul care mi-a placut cel mai mult in acest concurs, si anume sa dorm in padure.

E o senzatie incredibila de libertate, sa alergi prin noapte si sa dormi cand ai nevoie. M-am simtit ca acasa acolo.

Sunt sigur ca pare interesant sa cititi asta, dar sa traiesti asta e absolut senzational. Stiu ca ideea de a fi noaptea in padure inspira frica, dar daca iti faci curaj si incerci, intelegi repede ca esti acasa acolo, si ca totul e ok.

Am luat decizia de a merge fara echipa de suport in cursa tocmai pentru a trece prin experienta asta, de a ma descurca singur 8 zile si 8 nopti, si sunt extrem de incantat de decizia luata. A fost mai importanta pentru mine experienta asta decat goana dupa un loc mai bun in clasament. Faptul ca am reusit sa si castig e un cadou frumos, neasteptat.

Soarecele si pisica - Cu Rafa, dupa cursa
In total am dormit 14 ore in cele 7 nopti, deci o medie de 2 ore pe noapte. In ultima noapte am dormit numai 30 minute, asa ca am fost zombi total, eram complet dus pe o alta planeta. Nu mai fac din astea :D

De mentionat ca sunt totusi si ceva probleme cu dormitul in sac de bivuac. Sacul fiind practic din folie de plastic, transpiratia si respiratia condenseaza in interior si ti se uda putin hainele.

Cat timp dormi nu e nici o problema, aerul e cald in interior de la respiratie, dar dupa ce te trezesti si iesi afara la racoare, incepi sa tremuri.

Deasemenea, sacul ramane ud pe interior, asa ca data viitoare cand te bagi in el sa dormi, te cam uzi ... Dar in 2 minute se incalzeste aerul din el si e acceptabil. Esti putin ud, dar e caldutz.

La trezire trebuie sa fii rapid, pentru ca te ia rapid tremuratul, asa ca strangeam rapid sacul si o luam cat mai repede la fuga, pentru a ma incalzi. Dupa cateva minute de alergare totul reintra in normal.

Nu suna foarte roz treaba asta, dar per total mie mi-a placut extrem de mult. Daca tragi linie, senzatia e foarte faina, asa ca minusurile pot fi trecute cu vederea. Totusi, pe viitor am sa caut o solutie mai buna de dormit, astfel incat sa nu ma ud in timp ce dorm : un sac de dormit foarte mic si un bivuac adevarat, care respira, deci care nu face condens.



Goldsteig - Apa si mancarea

Creierul consuma 20% din resurse si stie metaboliza numai carbohidrati. Indiferent cat de economic mergi, trebuie sa tii cont de treaba asta, altfel neuronul va fi afectat, si nu vrei asta la o cursa atat de lunga.

kaiserschmarrn
Asta inseamna ca atunci cand calculezi cate calorii trebuie sa mananci intr-o cursa, e obligatoriu sa nu cobori sub 20% din totalul necesar, iar minimul asta sa fie neaparat obtinut din carbohidrati.

Doar ce e peste nivelul asta ramane pentru muschi, asa ca daca mergi pe minim, muschii se vor hrani din rezervele de grasime din corp.

Pentru ca urma sa car in spate mancarea, eu am mers pe un plan minim, adica hraneam numai neuronul, lasad muschii sa pape din grasime. Planul era sa cumpar mancare de pe traseu atunci cand o sa am ocazia, daca o sa gasesc, pentru restul necesar. Daca nu, nu era nici o problema, restul urma sa fie obtinut din rezervele de grasime.

Cam asa a si fost, nu am gasit chiar in fiecare zi un loc unde sa mananc, asa ca am slabit cam 1kg pe zi. La final eram cam skeletic, m-am si speriat cand m-am uitat la final in oglinda, dar era normal sa fie asa.

Avand 4 dropbag-uri, cursa se imparte in 5 tronsoane de 120-150km, iar pentru fiecare tronson am avut nevoie de aproximativ 5000 kcal din carbohidrati.

In total am mancat 22000 kcal in cele 7 zile, si am carat 1.5-1.8Kg de mancare in spate la plecarea de la dropbag. Portiile erau calculate functie de lungimea etapei si de diferenta de nivel. Pe masura ce inaintam in cursa, greutatea rucsacului scadea treptat, pe masura ce mancam din rezerve.


Pentru a-mi maximiza sansele de a gasi mancare pe traseu, am stat vreo 2 saptamanai si mi-am notat toate punctele de pe traseu unde as putea gasi apa si mancare - benzinarii, restaurante si pensiuni, magazine, etc.

 Cam jumatate din ele nu mai existau in realitate. Si mai este o problema : in germania pe la ora 9 seara se inchide totul, asa ca degeaba mai treci pe langa ceva dugheana, cu siguranta e inchis, asa ca o gramada de alte oportunitati au fost irosite.

Totusi, am reusit (aproape) in fiecare zi sa gasesc un loc in care sa mananc si sa beau si sa fac refill la apa.

De trei ori am gasit un restaurant, asa ca am oprit sa mananc o mancare calda. Prima data am mancat kaiserschmarrn (o mare inventie), a doua oara pizza, iar a treia oara o supa, un schnitzel si salata. Boierieeeeee :D

Am pierdut cam o ora de fiecare data, dar sa mananc o mancare calda a fost nepretuit. Corpul avea nevoie de asa ceva, asa ca nu am renuntat la ideea asta, chiar daca ma fugarea un spaniol.

Am mai gasit brutarii de vreo 3 ori, unde am mancat cantitati indecente de prajituri si covrigi, impreuna cu 1 litru de lapte, sub privirile ingrozite ale vanzatoarei. Un om normal ar fi intrat in coma dupa un asemenea aport de zahar, dar pentru mine a fost o simpla gustare.


In anumite zone ale traseului sunt izvoare. E foarte util sa stii asta, dar nu aveam cum sa am informatiile astea inainte de cursa. Inceputul cel putin, nu are apa deloc.

Imediat dupa cursa, foarte slabit, cam ... distrus ... :D
Englezul Simon avea o sticla cu filtru la el, asa ca lua apa din orice balta de pe traseu. Treaba asta e o mare smekerie, asa ca o sa cumpar si eu una din asta. As fi putut cara cu 1 litru de apa mai putin, ceea ce e mare lucru.

Ar mai fi de pomenit un lucru : fructele de pe traseu. Nemtii planteaza pomi fructiferi, dar nu mananca fructele. Nu am idee de ce, si nici nu-s foarte curios sa aflu. Ideea e ca traseul e plin de pomi fructiferi (meri, peri), incarcati cu fructe.

Anul trecut erau atat de multe, incat unii copaci se rupsesera sub greutatea fructelor. Anul acesta nu au fost chiar asa multe, dar totusi au fost.

Ei bine, eu numai in a patra zi am avut revelatia ca pot manca din fructele alea. Sunt bune si pentru hidratare, si pentru energie, dar si pentru minerale si antioxidanti. Nu poti face cursa numai cu asa ceva, dar sunt un ajutor pretios si extrem de gustos, mai ales cand nu ai nimic altceva. E de retinut si aspectul asta.


Michale si Dieter, doi dintre cei patru organizatori


Goldsteig - Echipa de organizare

Concursul asta e organizat de catre 4 (patru) persoane. Ei se plimba cu masinile de la un punct la urmatorul, astfel incat sa acopere tot traseul, pe masura ce concurentii se labarteaza pe 200km. Spre final e o diferenta de 2 zile intre primul si ultimul alergator.

Patru persoane nu pot face mare lucru, asa ca nici nu promite nimeni nimic in plus. Punctele cu dropbag sunt la hoteluri sau pensiuni, asa ca acolo poti manca o mancare calda, si nu intotdeauna primesti inca o portie.

In rest, sunt cateva rontaieli pe mese, apa si cola, deci nu mare lucru. Parerea mea e ca nu te poti descurca cu ce iti ofera ei. Rontaielile sunt toate pline de chimicale, prostiile clasice de prin supermarketuri, asa ca nu e o idee deloc buna sa te saturi cu asa ceva.

Inventia de anul acesta (si anume punctele de alimentare fara oameni) sunt o mare smekerie. Stiu ca nu pare mare lucru pentru un alergator obisnuit, dar pentru unul care gaseste ceva mancare si apa peste 130km e o mare bucurie sa o gaseasca si la 60km. Cand nu ai nimic, te bucuri de orice gasesti.

Daca ar extinde treaba asta, ar putea sa fie macar apa din 50km in 50km, ceea ce ar fi un mare progres, apa atarna cel mai greu in rucsac.

Daca ar fi mai multi concurenti la start cu siguranta lucrurile ar sta altfel, dar nu cred ca va fi prea curand  inghesuiala la startul unei curse de 660km. Si daca stau sa ma gandesc, asta e farmecul ei : cu cat ti se ofera mai putin cu atat experienta e mai intensa, esti nevoit sa gasesti singur solutii, esti mai aproape de natura si implicit, de tine insuti.


brutarie si lapte pe la km 500


Cum te antrenezi pentru Goldsteig ?

Cu cat intelegi mai bine ce vei face in cursa, cu atat ai sanse mai mari sa te poti pregati eficient pentru ce te va astepta. Asta e valabil pentru orice cursa, dealtfel.


In primul rand, lucrul cel mai clar este ca vei face efort continuu timp de 8 zile si 8 nopti (sau mai putin, daca esti mai rapid), cam 21-22 ore pe zi, in fiecare zi. Treaba asta nu suna foarte bine, asa-i ?   :D

In concluzie, e important sa obisnuiesti corpul cu efort continuu timp indelungat, asa ca de vreo 2 ani incoace, de cand mi-am propus sa merg la cursa asta, ma antrenez zilnic. In felul acesta te obisnuiesti sa alergi chiar daca esti obosit, indiferent cum e vremea, indiferent daca e zi sau noapte, indiferent daca ai chef sau nu, te obisnuiesti cu ideea ca vei alerga, fara sa mai pui intrebari suplimentare.

Corpul va fi obligat sa gaseasca solutii pentru a merge mai departe indiferent cat e de obosit, ori fix despre asta e vorba in tzacaneala asta de cursa.



In al doilea rand, avem o distanta de aproximativ 660km cu vreo 21.500m de urcare. Asta inseamna ca, in medie, la fiecare 10km ai de urcat cam 300 metri. Ei bine, cam asta ar trebui sa faci la antrenamente, si anume sa gasesti un traseu cu ceva urcari, astfel incat sa urci cam 300 metri la fiecare 10km parcursi.

Din fericire pentru mine, aici in Faget terenul este foarte aproape de parametrii doriti. Am incropit o bucla de 20km in care urc aproximativ 600 metri, si bucla asta am parcurs-o pana la nemurire.

Dupa 2 ani de alergare pe un asemenea traseu, eu nu il mai simt ca fiind cu dealuri, ci perfect plat. Efectiv nu mai simt ca urc pe pante de genul asta, corpul e perfect acomodat cu ele, ori fix de asta ai nevoie in tzacaneala asta de cursa.



In al treilea rand, deoarece sunt si zone montane in care urcarile sunt mai lungi si mai abrupte, am adaugat treptat si antrenamente speciale de diferenta de nivel, antrenamente in care doar urcam si coboram o panta, la ritm redus, astfel incat pantele mai abrupte sa nu fie foarte solicitante. Spre final am reusit sa urc asemenea pante cu puls sub 140, adica 100% aerob pentru mine, ori fix de asa ceva ai nevoie in tzacaneala asta de cursa.



In al patrulea rand, deoarece urma sa merg in cursa cu un rucsac de 7-8kg, am adaugat in fiecare saptamana si o sesiune de mers + jogging cu o vesta de 7kg in spate, pentru a obisnui muschii si articulatiile cu greutatea din cursa.

Treaba asta necesita luni de zile de adaptare din partea articulatiilor, asa ca nu am lasat-o doar pentru final. In fiecare saptamana am avut un antrenament cu vesta, iar in ultimele luni am mers cu vesta din doua in doua zile.

Nu am reusit cu antrenamentele sa acomodez total corpul cu greutatea asta, dar in a treia zi de cursa corpul a inteles ca nu mai scapa de greutatea aia, asa ca a facut el ceva si nu am mai simtit-o. Dar, categoric, antrenamentele au facut diferenta, fara ele nu cred ca s-ar fi descurcat corpul in cursa. Umerii au avut serios de suferit, dar picioarele s-au descurcat.



Si ultimul punct pe lista, ca de obicei, este intarirea mijlocului corpului, pentru ca acesta e punctul cel mai slab la marea majoritate a alergatorilor. Am adaugat exercitii corporale de intarire a abdomenului si spatelui, cat de multe am putut duce (adica aproape zilnic), asa ca la start aveam patratele si pe limba.

Nu am avut nici cea mai mica senzatie de oboseala sau slabiciune musculara in cursa asta, nici la picioare si nici la mijloc, asa ca pot spune ca am facut foarte bine ce am facut. Energetic am fost foarte jos de multe ori, dar muschii nu au fost dusi la limita niciodata.


Nu zic ca e perfect ce am facut, dar am reusit sa ajung in cursa exact in forma in care doream, si am reusit sa evit problemele pe care le intuisem. Mai mult de atat nici nu imi puteam dori.


voodoo pe la km 500


Evitarea problemelor in cursa

Pe langa problemele musculare si articulare mentionate mai sus, care au fost evitate prin antrenamente dedicate, in cursa asta mai poti sa te confrunti cu urmatoarele situatii :


1. Probleme la picioare - basici, unghii cazute, picioare ude

Am cautat pantofii care mi se potrivesc, si am alergat cu ei mult timp la antrenamente, astfel incat sa nu fie nici cea mai mica supriza in cursa. Am plecat in cursa cu pantofi vechi, uzati, nu am riscat nici cel mai mic disconfort.

Am cautat ciorapii care mi se potrivesc, si am alergat cu ei mult timp la antrenamente. Am plecat in cursa cu ciorapii cu care am mai alergat, nu cu unii noi, ca sa nu risc nimic nici la capitolul asta.

In timpul cursei m-am oprit de cate ori a fost nevoie (cam de 2-3 ori pe zi), am dat jos pantofii si ciorapii, am curatat bine talpile de praf, le-am spalat daca am avut apa la indemana, le-am sters bine si le-am dat din nou cu crema, dupa care am pus ciorapi noi. La cel mai mic semn ca ceva e in neregula, am oprit si am verificat.


Intr-o zi a fost ceva in ciorap sau in pantof (nu stiu ce anume pentru ca nu am sesizat care a fost problema), dar m-am oprit de 3 ori in jumatate de ora si am repetat procedura de mai sus, pentru ca simteam ca ceva nu e in regula la un picior.

Nu am ignorat situatia, nu  m-am enervat, nu am considerat ca e timp pierdut, m-am oprit si am verificat de cate ori a fost nevoie pana a fost totul ok. Varianta de a face basici este inacceptabila intr-o cursa atat de lunga, asa ca am preferat sa pierd timp si sa remediez situatia, pana am simtit ca picioarele sunt perfect ok.

Categoric se poate intampla sa faci basici, dar atata vreme cat aveam posibilitatea de a face ceva, am facut.

In final am facut o singura basica la calcaiul drept, dar era o basica pe care o aveam de mai mult de un an, una foarte profunda, una pe care am uitat sa o tratez la timp. Am spart-o in cursa si am dat-o cu multa crema, dupa care nu am mai avut probleme cu ea. Un strop de durere, dar in limite acceptabile.


De retinut si aspectul acesta : e preferabil sa rezolvi tot ce poate fi rezolvat inainte de cursa, deoarece orice punct slab va ceda, cu siguranta, in tzacaneala asta de cursa.

De cate ori am simti ca ciorapii sunt uzi, am oprit si am schimbat ciorapii. Deasemenea, de fiecare data cand opream mai mult timp, dadeam ciorapii jos ca sa las talpile sa respire si sa se usuce cat mai bine.

Nici o unghie nu mi-a picat, si am reusit sa evit total problemele cauzate de apa.

Deasemenea, cam de 2 ori pe zi, opream pentru o sedinta de 5 minute de masaj la talpi. Ma descaltam de pantofi, dupa care masam cu rabdare cateva minute fiecare picior, in zona talpii. In conditii normale nu simti mare diferenta, dar acolo a contat enorm. Plecam mai departe cu o senzatie de picioare noi.

E o cursa foarte lunga, asa ca micile bucurii sunt extrem de pretioase. Cam tot timpul ai vreo problema, asa ca o pauza de cateva minute care iti aduce un strop de bucurie este extrem de pretioasa.


mic dejun cu 4 cornuri, covrigi si 1 litru de lapte

2. Probleme de hidratare si alimentare

Una e sa ai la tine apa si mancare, alta e sa le si consumi cand trebuie. Iar intr-o cursa atat de lunga, in care neuronul la un moment dat o va lua pe pasune, e important sa ai un plan dinainte stabilit. Nu e sigur ca vei reusi sa il respecti, dar macar ai o sansa in plus.

Imi place sa alerg cu sticlele pe piept tocmai pentru ca e foarte usor sa beau apa din ele. Sunt fix in fatza, adica le vad tot timpul, asa ca sunt sanse mai mici sa uit sa beau.

In cursa asta am luat o gura foarte mica de apa la fiecare 5 minute. Da, e foarte des, in mod normal nu beau atat de des, dar asa am pornit in cursa si asa m-am obisnuit, astfel incat rapid a devenit reflex.

In felul acesta am fost tot timpul hidratat perfect, iar asta e foarte important.

Mancarea era calculata astfel incat sa mananc ceva cam o data pe ora. Nu am fortat alimentarea, am constatat ca la mine nu functioneaza bine ideea asta, asa ca am asteptat sa mi se faca foame. La cea mai mica senzatie de foame mancam ceva, fara sa aman. In cursele rapide nu este o idee prea buna sa astepti foamea, dar intr-o cursa desfasurata in regim 100% aerob, pentru mine a functionat perfect.

La final, mai usor cu 7kg
Lucrurile au mers foarte bine, mancarea a fost bine calculata, astfel incat numai in doua zile am ramas fara mancare pentru vreo 2-3 ore, deci rezonabil.

De aceea era important ca in toata cursa sa fiu cu pulsul aerob, ca sa am un consum redus de energie si predominant din grasimi, astfel incat sa imi ajunga mancarea carata in rucsac. Aveam cam 22.000 kcal la mine, deci cam 5000-6000kcal pentru fiecare etapa.


Spaniolul m-a incurcat putin, am alergat mai mult si mai rapid decat as fi vrut eu, dar cu ce am gasit pe la brutarii si restaurante am reusit sa o scot la capat. Totusi, important a fost ca am mancat constant, pe tot parcursul zilei, fara sa ajung in groapa enrgetica nici macar o singura data.

Am slabit in final cam 1kg pe zi, asa ca la final aratam cam skeletic, dar resursele de grasimi sunt suficiente, asa ca nu a fost nici o problema.


Dupa cum am mai spus, nu am ajuns in groapa energetica nici macar o data, deci planul nutritional a fost foarte bun.

Lalling - punt de revitalizare fara oameni. Un cort, apa si cola


3. Probleme intestinale

90% din cei care abandoneaza la un ultra invoca motive gastro-intestinale. Nu au idee ce s-a intamplat, dar dau vina pe stomac. Pantru mine, scopul a fost sa fac tot posibilul ca sistemul meu digestiv sa fie cat mai fericit in tipmul cursei.

Ce am facut pentru asta:

- sa nu trec niciodata cu pulsul de 140.

- nu am luat cu mine nici un gel clasic (zahar rapid) si nici isotonice clasice (maltodextrina si zahar rapid)

- nu am baut in cursa nici un strop de cola sau cafea

- am facut tot posibilul ca ce mananc in cursa sa fie cu cat mai putine chimicale sau cu substante care ar putea irita stomacul

- am refuzat sa beau bere, desi organizatorii imi ofereau aproape la fiecare punct de revitalizare :D

- hidratare perfecta (baut apa foarte des)

- mancat in cursa foarte putin si foarte des, sa nu solicit prea mult digestia

- mancare calda ori de cate ori am avut ocazia


Acum, dupa cursa, pot sa mai trec pe lista urmatoarele :

- sa mananci 4 prajituri enorme (de vreo 300 grame bucata) si sa bei 1 litru de lapte nu deranjeaza stomacul absolut deloc

- sa mananci o punga intreaga de covrigei si alte kestii de brutarie impreuna cu 1 litru de lapte nu deranjeaza stomacul absolut deloc

- sa mananci supa calda deodata cu 5 sandwichuri, alune si ciocolata nu deranjeaza stomacul absolut deloc

- sa mananci doua portii enorme de paste si o ciocolata intreaga, deodata, nu deranjeaza stomacul absolut deloc



Viata e frumoasa cand nu ai nimic. Te bucuri ca un copil de orice gasesti :D


varf de munte - km 510

4. Probleme cu somul (privarea de somn)

Privarea de somn este principala problema in toate concursurile care se intind pe mai multe zile. Cu toate celelalte o scoti la capat cumva, dar fara somn e imposibil sa ajungi la final.

Cea mai mare arta este gasirea unui echilibru, mai precis sa iti dai seama cat anume sa dormi astfel incat sa iti revii, dar sa nici nu pierzi prea mult timp.

Ca sa stiu ce sa fac la Goldsteig, am testat la Trans Gran Canaria 360 cum ma descurc fara somn. Am mers doua zile si doua nopti fara sa dorm, doar ca sa vad daca o pot scoate asa la capat.

Acolo am aflat ca o pot scoate la capat si asa, dar ca sunt atat de afectat mental si fizic, incat nu merita. Viteza de deplasare devine foarte mica, riscul de accidentare e foarte mare iar riscul de ratacire este 90%.

Adica e mai sigur ca ma ratacesc decat ca nimeresc calea cea buna. Nivelul de inteligenta se apropie de cel al unei nevertebrate, in situatia asta :D

Dupa cele invatate la TGC360, am stabilit ca am nevoie de 3 ore de somn pe noapte ca sa fiu perfect functional. In concluzie planul era sa dorm 3 ore pe noapte daca este posibil, iar daca nu este posibil lucrul acesta, pot sa scad, dar sub nici o forma sa nu cobor sub 2 ore pe noapte.

Cand era cazul, urma sa ma opresc pentru micro-somnuri de 10-15 minute, ori de cate ori ar fi fost nevoie. Noaptea dormeam in padure, in bivuac, pe pat de frunze, iar ziua, cand era cald, pur si simplu ma intindeam pe spate in iarba si trageam cate un pui de somn de 10-15 minute.

Mi-nu-nat a fost ! Sau cum zice Robert : veatza buna :D

Asta a fost planul si asa am si facut, desi ma cam fugarea spaniolul ala, dar stiam ca si el va trebui sa doarma la un moment dat, asa ca nu m-am stresat, m-am tinut de plan si bine a fost.

In ultima noapte am luat o decizie care parea buna atunci dar care s-a dovedit a fi neinspirata, si anume sa dorm numai 30 minute in prima tura, in ideea ca o sa mai dorm pe parcurs cand o sa fie cazul, dar din pacate temperaturile au scazut ulterior sub zero grade, asa ca nu am mai avut curajul sa dorm dupa aceea.

In concluzie am ajuns la un asemenea hal de inconstienta incat ma trezeam dormind in picioare, nu vedeam poteca, m-am ratacit de zeci de ori, a fost cea mai cumplita noapte prin care am trecut. Viteza de deplasare a fost atat de mica incat aproape ca stateam pe loc.

Si pe langa toate astea, fiind temperaturi negative, muream si de frig, tremuram ca o frunza. Horror a fost. Sper sa nu mai trec prin asa ceva.


civilizatii extraterestre la km 510

5. Probleme cu neuronu'

Nu se poate sa povestim despre un ultra si sa nu povestim despre neuron. El este cel care ne opreste aproape intotdeauna, asa ca merita o atentie deosebita.

Stiam ca trebuie sa fac tot posibilul ca neuronul sa fie cat mai fericit, asa ca toate cele de mai sus au facut sa am o cursa cu putine probleme, astfel incat neuronul sa fie cat mai putin deranjat.

Totusi, e imposibil sa nu protesteze in cele din urma. Oricat de mult incerci sa eviti sa te gandesti la "cati km mai sunt pana la final", tot te mai gandesti din cand in cand la asta. Iar odata ce intri in bucla asta, lucrurile devin extrem de delicate.

Nu intru in amanunte, fiecare gestioneaza relatia lui cu prorpiul neuron cum stie mai bine. Arma mea secreta, care a functionat de fiecare data, sunteti voi.

Cand nu mai aveam solutie, cand neuronul incepea sa castige teren si simteam ca risc sa pierd starea de calm, sau altfel spus, cand nu mai stiam ce sa fac ... porneam telefonul si citeam ce ati scris. Erau suficiente 30 de secunde si se restabilea linistea pe planeta.

Asa ca profit de ocazie sa va multumesc inca o data. Pe cat de simplu este ceea ce faceti, pe atat este de eficient. Pentru mine, in cursa fiind, absolut praf, absolut distrus si fara putere, e un adevarat miracol.



Multumesc !



Probleme pe care nu am reusit sa le evit in cursa

Nu stiu cum e la voi, dar eu ma impiedic tot timpul in timp ce alerg, si nu prea cred ca e din cauza vitezei mari de deplasare :D  Practic alergarile mele sunt deplasari de la o cazatura la o alta cazatura. Dupa cum probabil tineti minte, am reusit sa-mi rup doua coaste in primavara la MIUT dupa o astfel de plonjare in neant.

Singura modalitate de a evita asa ceva e sa fiu foarte atent unde pun piciorul jos. La alergarile scurte uneori mai reusesc, dar la o cursa atat de lunga cum a fost Goldsteig ... inevitabilul tot s-a produs.

O mica gustare :D
Pe langa asta, am avut si ghinion, mai precis m-am impedicat de 3 ori la rand in 10 minute, cu acelasi picior, stangul. Muschiul tibial anterior stang a protestat imediat, destul de intens, asa ca dintr-o data am ajuns la un pas foarte mic de abandon, si eram doar la kilometrul 350.

Distanta de la extaz la agonie e foarte mica intr-un ultra. In acest caz, in 10 minute am ajuns la un pas de dezastru. Absolut incredibil cum se poate rasturna totul in cateva minute.

In asemenea situatii deciziile trebuie luate imediat. M-am oprit deindata ce am simtit ca am o problema, am masat bine zona, am pus o fasa elastica peste tendonul inflamat, si am decis sa nu mai alerg nici un strop pana nu dispare complet durerea.

Era mai important pentru mine sa termin cursa decat sa obtin primul loc, asa ca singura mea sansa era sa merg mai departe la pas, si sa sper ca o sa dispara problema.

Din acel moment am mers la pas cam 20 ore, pana nu am mai simtit deloc durere. Categoric problema nu a disparut complet, dar era singura sansa de a ajunge la final.

Stiam ca in final va trebui sa alerg, atunci cand spaniolul va veni iar dupa mine, dar am avut noroc sa am o fereastra libera destul de mare, fereastra in care am putut sa merg la pas si sa imi revin.

Ulterior durerile au reaparut, evident. Muschiul tibial anterior e solicitat cel mai tare pe coborari, asa ca pe coborare coboram in zig-zag pentru a atenua solicitarea lui, iar cand panta era mare, coboram pe lateral, ca sa nu il solicit deloc.

Treptat durerile au devenit intense, asa ca, fara sa imi dau seama, am compensat cu piciorul drept cateva zile, pana cand a cedat si el, ofcors. Sa mergi doua zile intr-un picior categoric te duce la probleme, dar nu aveam alta solutie.

Asa ca pe final de cursa eram schiop de ambele picioare : piciorul stang durea pe coborare, iar dreptul pe urcare, asa ca pe coborare mergeam pe lateral cu piciorul drept in jos, iar pe urcare tot pe lateral, dar cu piciorul stang in sus.

Daca ai rabdare, se gasesc asemenea solutii, care te pot duce la final daca nu dureaza prea mult cursa.


Happy ending ...


1001 km

Daca o sa fiu sanatos, anul viitor voi participa la cursa de 1001km organizata tot de filozofii astia. Primii 350km sunt prin cehia si germania, iar ultimii 660km sunt fix pe traseul parcurs acum. Pentru a ajunge la final voi avea la dispozitie 14 zile si 13 nopti (din 13 septembrie pana in 26 septembrie).

Intentia este de a gasi o echipa de suport pentru aceasta cursa. Punctele de revitalizare vor fi la distante uriase (150-200km), asa ca ar fi ideal sa am si eu o echipa de suport care sa ma ajute acolo. Preferabil doua persoane cu carnet de conducere. Voi inchiria o rulota si voi suporta toate costurile necesare. Daca crezi ca ma poti ajuta, sau daca stii pe cineva care ar putea, te rog sa imi spui.

Eu am sa ma pregatesc tot anul pentru a fi capabil sa plec in cursa si fara echipa de suport, dar acum imi este foarte clar ca sansele de a ajunge la final sunt mult mai mici asa.

Indiferent cum va fi, sunt sigur ca voi pleca cu zambetul pe buze in cursa asta. Lucrurile se intampla intotdeauna asa cum trebuie sa se intample, asa ca nu e cazul sa ne facem griji.


Un gand bun pentru tine, cititorule !