Runsilvania Wild Race 2013

Runsilvania Wild Race – 20km de alergare montana + citeva ghidusii

Poze de la competitie

As fi vrut sa merg la 2x2 Race in weekendul asta, dar acolo se poate participa doar in echipa, si cum nu am reusit sa pacalesc pe nimeni sa vina a trebuit sa aleg altceva. Lacul Rosu e prea departe ca sa merg acolo la triatlon asa ca am ales Runsilvania Wild Race de la Rachitele, e cea mai apropiata cursa de Cluj.

Tura lunga e de 20km si in afara de alergarea montana mai sint citeva ghidusii pe traseu, cum ar fi urcare pe coarda, urcari pe lanturi, treceri prin grote si chiar si o portiune de tirit pe burta prin noroi la iesirea dintr-o grota. Astea erau cele anuntate. Eu as mai adauga si o portiune de traseu de alergare prin zmeuris si urzici, cit sa fie si un strop de singe linga noroiul de pe noi.

Si se trezeste fratili vostru la ora 5 si ceva cu ochii in X (atit a mai ramas din 2x2 Race). Nici soarele nu se trezise inca. Strig dupa neuron sa se trezeasca si el dar m-a ignorat cu desavirsire.

-          Hai bai sa plecam sa alergam, ca ce fain ii!

-          Cit, cum, unde ? zise el fara sa deschida ochii

-          20km la Rachitele, Wild Race, cica. Noroaie si puroi.

-          Cit maaaaaa ?

-          20km. Dar e noroi.

-          Hai sictir. Te descurci fara mine.

Asa ca am ramas doar eu si ochii-n X. Fara neuron. Fara soare. Halal prieteni.

Pina ma-nvirt si ma rasucesc se face suficient de tirziu ca sa nu ajung la timp. Pina la ora 8 se pot ridica numerele de concurs si clar nu ajung daca nu o freaca aia. Dar ceva-mi spune ca nu se vor putea abtine.

Ajung cind sedinta tehnica incepuse, imi iau kitul de participare si ma echipez rapid. Cind termin cu echipatul sedinta tehnica era gata. Misto. Iar nu stiu nimic despre cursa.

In citeva minute se da startul. Ma duc ca de obicei in spate si las freneticii sa sprinteze pina pica in coma. Gamba stinga o simteam crispata asa ca am plecat mai incet ca de obicei, sa-i las timp sa se incalzeasca.

Pina la capatul forestierului s-a facut liniste in jur, cei de la tura scurta au luat-o pe traseul lor, cei care au sprintat isi cautau ficatii prin tufisuri, asa ca de aici incolo am trecut la vinatoare - ocheam pe cel dinaintea mea si incet incet ma apropiam de el. Daca el crestea ritmul stateam cuminte si ma alegeam cu o viteza buna, daca ceda il depaseam si treceam la urmatorul.

Dupa vreo 4km ajungem la primul perete abrupt de stinca pe care montasera cordeline pentru catarare. Nici macar nu am oprit sa ma uit pe unde au pus cordelinele – am trecut direct la urcat in patru labe, asa cum ii sta bine voinicului. Dupa ce exersasem atita amar de vreme mersul in patru labe la maratonul din Retezat ar fi fost pacat sa nu-mi etalez talentele aici.

Tulai ce rapid am fost. Ceilalti inca erau la calculul cotangentei cind eu ajunsesem sus. Aici am vazut pentru prima data o mare ciudatenie : un cosas care putea sa zboare si avea ceva aripi rosii din care clampanea in timp ce zbura. Deci pe sol era cosas si in aer parea sa fie fluture. Va dati voi seama ca acu citeva mii de ani un cosas pervers a facut sex cu o fluturoaica rosie-n obraji ? Pentru cei care nu cred in Darwin ramine varianta Cernobil. Unora le-au crescut aripi, altora timusul. Multi ma intreaba la ce ma gindesc in timp ce alerg atitea ore. Asta ar fi un bun exemplu. Da, stiu, sint medicamente si-mi trece.

Am tot urcat pina la kilometrul 9, fara strop de plat. Unul se minuna ca-i e greu desi urcase 3500 de trepte la antrenament cu o zi inainte fara sa-i fi fost greu. Sa-l ajute cineva, ca asta nu stie ce face.

Pe drumul care urca prin golul alpin era si primul refreshing point. Ma simteam bine, cei dinaintea mea oprisera si faceau conversatie cu domnisoara cu paharele, asa ca, normal, alerg mai departe. Apelez la strategia care duce sigur la distractie pe final : punctele de hidratare sint pentru copii, batrini si femei insarcinate.

Trec ca marfarul si pe linga refreshing point-ul din virf (aici aveau si ceva de mincare) ocazie cu care mai depasesc doi infometati si ma avint pe marginea prapastiei. Bucata asta a fost minunata, am parcurs-o toata cu un rinjet de fericire pe fatza.

Traseul continua pe marginea unei prapastii enorme. In dreapta era un hau de sute de metri si o priveliste incredibila (daca pici, ai o ultima imagine de vis) iar in stinga o padure de brazi, abrupt terenul si extrem de denivelat, iar pe jos pietre, iarba, jnepeni, afinis si ace de brad. Pe linga asta cararea mergea in zigzag aproape dupa fiecare 5 metri parcursi. Trebuia sa sari de pe o piatra pe alta, sa sari peste copaci rasturnati, peste jnepeni si urzici, brazii batrini aveau crengi uscate orizontale, erau urcari si coboriri abrupte, iar pe linga toate astea trebuia sa te uiti permanent dupa marcaj ca sa nu gresesti drumul care era extrem extrem de intortocheat.

Am avut aici si o coborire in cap urmata de o urcare extrem de abrupta dotata cu corzi. Atit de abrupta era incit practic stateam in picioare in timp ce urcam. Evident ca nu m-am atins de cordelinele lor, asa cum Voichita inoata spate eu urc in patru labe. Amprenta personala, deh.

Trecem in final de virful virfului si incepe coborirea. Aici erau o gramada de brazi vechi doboriti asa ca a fost o cursa cu obstacole minunata. Panta era destul de mare, alergam cu viteza si trebuia in permanenta sa sarim peste trunchiurile copacilor cazuti. Pe bucata asta am ajuns din urma inca doi concurenti si am alergat cu ei o vreme.

cu Istvan

La iesirea din padure era un alt punct de hidratare. Ajunsesem la kilometrul 10 si ma simteam minunat. Aici traseul o cotea brusc la dreapta dar drumul mergea inainte. Niste salvamontisti ne-au spus sa o cotim la dreapta si oricum aveam si un concurent inaintea mea dupa care sa ma iau, asa ca eu am stiut incotro sa o zbughesc, dar din cite am inteles Istvan (organizatorul ironman oradea) nu a stiut, nu era nimeni sa-l indrume si s-a ratacit aici.
E mai complicat pentru cei foarte rapizi, ei sint primii care pargurg traseul, nu au concurenti in jur si daca nu cunosc traseul sau daca nu e bine marcat se ratacesc cu usurinta. Era pe locul 5 aici si a picat pe 8 dupa zbenguiala asta.

In continuare traseul a fost mai putin interesant, 5km de drum forestier pe care l-am alergat in totalitate. Nu mai aveam pe nimeni in jur dar traseul era extrem de bine marcat asa ca nu am avut probleme.

Trec in fuga pe linga ultimul punct de hidratare si patrund iar in padure pe un drum forestier. Mai erau doar 5km pina la sosire si ma tot intrebam unde or fi grotele prin care trebuia sa alergam si sa ne tirim. Am tot alergat cu gindul la ele si intr-un final am ajuns la drumul pe care plecasem de la start asa ca am fost convins ca le-au scos de pe traseu.

La kilometrul 18 s-a intimplat minunea. Era un individ in mijlocul drumului care ne indica sa iesim de pe drum si sa intram in padure. Fiind convins ca e gata concursul am tras tare pe final, aveam in fatza un iepuras care alerga tare bine asa ca am fortat si eu si eram cu avariile aprinse aici.

Am injurat in gind si am zis clasicul “cit de greu poate fi ?” dupa care ... m-am infundat intr-o mocirla pina la glezne. “Aveti un izvor acolo, puteti bea apa !” zicea ala din drum. Avem namol ca la Techirghiol, putem face bai de namol, mortii ma-tii - ziceam eu (in gind, ca-s un delicat) enumerind 7 sfinti celebri in ordine descrescatoare.

Ce a urmat ? Traseu vertical. Si nu e poanta. Nu ca nu se putea alerga, nu se putea merge in patru labe ! (cred ca da dependenta chestia asta, asa ca incercati cu prudenta. De alea patru zic).
Pe alocuri erau montate lanturi pe stinci. Poteca serpuia in zigzag si era amenajata cu copaci cazuti si pamint. Practic ma trageam in sus de copaci. Multa urcare. Ajungem si la prima grota pe linga care doar trecem catarindu-ne peste niste stinci mari, apoi iar urcare.

Intr-un final ajungem si la grota cea mare prin care urma sa trecem. Am crezut sincer ca e mai mult o sperietura povestea cu grota asta, dar nu i se vedea capatul. La intrarea in grota era un punct de control, doua domnisoare notau numerele celor care mai erau vii. Cel din spatele meu le intreaba “este iluminata grota ?”. Oooooo da, frate, stai linistit, ai si fast food la mijloc. Disperare, dulce disperare.

Destul de lunga a fost grota, bezna totala, mai nasol era (din punctul meu de vedere) ca nu stiam la ce nivel e tavanul, asa ca decit sa risc sa-mi sparg capul acolo inaintam (ati ghicit) in patru labe, pipaind terenul inainte si lateral inainte de a face inca un pas.

Odata ajuns in capat vad o gaura de iesire mica mica cit o putza de furnica. Zau ca era mica. Pe jos un soi de noroi. Pusesera organizatorii o folie de plastic pe jos dar era noroi si pe ea. Singura solutie era sa te pui pe burta inainte de gaura si sa te tirasti prin noroiul ala. M-am admirat la iesire, eram plin de pamint de sus pina jos. Pictura era aproape completa acum. Un strop de singe mai trebuia, rosul merge la fix cu negrul. Vine si ala imediat.

De aici coborim fix in cap. In timp ce urcam si gambele mele urlau dupa oxigen eu fix la asta ma gindeam - stiam ca sintem fix linga sosire, asta inseamna ca daca am urcat direct la cer o sa coborim fix in cap in partea cealalta. Si fix asa a fost. Aici gambele au protestat pentru prima data. Am inceput sa fac crampe asa ca a trebuit sa merg mai incet o vreme. Nu este alta solutie la treaba asta daca vrei sa ajungi cu dinti in gura la sosire. Noroc ca era atit de abrupt traseul incit de multe ori nu era alta solutie decit sa te tii de cite o creanga si sa te lasi in jos ca pe o liana.

In partea de jos, dupa ce s-a rarit padurea, am alergat printr-o zona de zmeuris asa ca am avut parte si de putin singe pe picioare. Am trecut si prin urzici, dar alea chiar nu au mai contat, nu mai simteam nimic la nivelul picioarelor.

A mai urmat cam 1 km pe drum si am ajuns la sosire. Pe bucata asta erau mai multi care-si tirau picioarele. Se pare ca erau la moda crampele aici. Presupun ca nici ei nu au stiu ca e pe final ghidusia asta.

Parcursesem cei 18km in 2 ore si mi-au trebuit 35 minute sa parcurg tzacaneala de pe final cu urcat si coborit in cap. Deci 2:35 in total.
Daca bine am inteles am terminat pe locul 27 din aproximativ 100 inscrisi.

Ar fi fost bine sa fi stiut ca e pe final treaba cu grotele, as fi ajuns aici cu picioarele mai odihnite si cu moralul pregatit. Fiind extrem de grea bucata asta, aici s-au adunat multi concurenti, depasirea era imposibila. Probabil de aceea multi au ajuns la sosire in grupuri. Dupa ce stai jumatate de ora cu capul infipt in fundul celui dinaintea ta, pro-funde prietenii se leaga :D

M-am asteptat la un concurs usor si am avut surpriza sa ma solicite la maximum, ajungind pina la crampe. Totul e sa nu mergi la sedinta tehnica si sa nu opresti deloc la refreshing point-uri.

Traseul foarte foarte frumos atit pentru alergat cit si pentru o drumetie. Organizarea surprinzator de buna, baietii astia chiar si-au dat silinta sa fie totul perfect.

La sosire ne asteptau cu pepene rosu. De vis! Asta da rehidratare.

Dupa aceea am trecut la carbo-loading. Se invirtea pe acolo o cucoana cu o tava cu niste gogosi enooooooorme. Doamne ce bine aratau !

 Doua la baiatu' !

 

Pentru cei care vor sa mearga in zona, sa fiti atenti deoarece am observat multe fenomene paranormale.

Sint multe zone fara gravitatie,  au fost copii care au disparut, fiind atrasi in niste nave extraterestre, iar pe drum era un copil care atirna de o fringhie invizibila !

 

Grija mare sa aveti ! Mincati gogosi altfel nu scapati vii de acolo !

Traversarea Tarnitei 2013

Traversarea Tarnitei - inot 6500m

S-a implinit un an de cind m-am apucat de inot asa ca se impunea o testare a nivelului de rezistenta. Ture scurte de 1.5km am tot prestat la triatloane asa ca trebuia sa fie ceva semnificativ mai lung.

 Cea mai lunga distanta inotata pina acum a fost de 3km in bazin asa ca cei 6.5km de la Traversarea Tarnitei pareau sa fie foarte potriviti pentru a ma duce catre limitele actuale la inot. Sa nu uitam ca pentru multi e dificil sa alerge 6.5km …

Ce se poate spune despre o cursa de inot ? Nu mare lucru.

Inoti intr-un lac cu apa tulbure deci nu vezi nimic in jos, din cind in cind cite un pestisor sau cite o frunza, din cind in cind cite o fantoma a unuia inecat in lac (ar zice unii, dar eu nu am avut onoarea), din cind in cind cite o lostrita care sa te muste de extremitati (ar zice altii, dar la mine nu a vrut sa vina).

Cind respiri te uiti in sus si vezi cerul sau eventual cite un fragment de padure, deci mare lucru nu se intimpla, nu prea ai repere, cerul e cam la fel peste tot si padurea tot asa.

Fiind un traseu extrem de lung concurentii s-au distantat extrem de mult unii de altii asa ca am inotat singur aproape tot traseul. In fata mea clar nu se vedea nimeni, disparusera. Dopati toti, clar, i-am vazut la start, erau toti cu prafuri pe dinti. Speram doar sa fie macar unul in spatele meu, ochisem (ca de obicei) unul la start caruia parea sa-i lipseasca butelia de oxigen, asa ca trageam nadejde ca nu ies ultimul din apa.

Din cind in cind venea cite un individ in caiac linga mine, se uita fix in ochii mei citeva minute (semn ca nu era foarte sigur din prima daca-s viu sau nu) si apoi se cara la alt disperat.

V-ati uitat vreoata la fundul unui lac doua ore jumate ? Presupun ca nu, daca acum sinteti in libertate. Daca aveti gratii la ferestre e posibil sa fi facut treaba asta (caz in care as zice sa nu uitati sa luati pilula).

Pot sa va spun ca e foarte plictisitor. Si asta o spun eu, care nu am probleme cu plictiseala : pot alerga doua ore pe banda uitindu-ma in punct fix. Asa e, spune multe treaba asta despre sanatatea mea mentala, dar si voi, daca cititi, chiar departe nu sinteti.

Au fost 47 participanti la proba de 6.5km. Startul s-a dat din apa si s-a plecat relaxat, fara delirul de la startul triatloanelor. Nici un pumn in cap, nici un picior in coaste. Ou sont les neiges d’antan ?

Mie apa mi s-a parut foarte rece, desi am inotat cu wetsuit. De la jumatatea cursei spre final s-a racit si mai tare, ne apropiam de coada lacului unde se varsa apa rece din riuri si temperatura a scazut si mai mult. In consecinta am inceput sa dau mai repede din miini ca sa ma incalzesc.

Pe la jumatatea traseului a venit si foamea. Pe linga efortul depus, organismul consuma multa energie pentru a incalzi corpul in apa rece asa ca am ajuns rapid la foame. La treaba asta nu ma asteptam. Restaurante nu erau pe traseu asa ca am apelat la clasicul “hai sictir” si am pedalat mai departe.

Pe urma a aparut durerea in zona gitului. Costumul se tot freaca de pielea din jurul gitului iar in meciul asta pierde, evident, cel mai slab – pielea. Nu inotasem cu wetsuit mai mult de 2km inainte si am crezut ca nu o sa am probleme, dar se pare ca nu am scapat. Cum nu aveam ce face nici in privinta asta …. ati ghicit … “hai sictir”.

Pe linga faptul ca e foarte lung lacul e si cu foarte mult curbe. Orientarea cred ca a fost destul de buna, nu am simtit ca ma plimb in zigzag. Din pacate nu pot sti sigur deoarece ceasul a pierdut satelitii la kilometrul 3 asa ca nu am track la care sa ma uit cum am mers. Ceilalti concurenti au patit exact la fel, si ceasurile lor au pierdut satelitii tot pe la kilometrul 3. Lacul se ingusteaza treptat catre coada lacului, pe margini e padure inalta si probabil semnalul e prea slab pentru ceas. La asta se adauga faptul ca in timpul inotului jumatate din timp ceasul e sub apa deci nu are semnal deloc.

Timpul total a fost de 2 ore si 23 minute, locul 39 din 47 curajosi. Parcurg 1km in 22 minute asa ca impartind caprele cu verzele ies fix 6.5km, asa ca presupun ca am mers destul de drept. O alta veste buna este faptul ca am reusit sa mentin constanta viteza pe o distanta asa mare, iar la iesirea din apa eram destul de odihnit. Ametit de cap, dar relativ odihnit.

Ca si ceilalti concurenti ma balanganeam la iesirea din apa. Asta e normal dupa ce stai doua ore jumatate in pozitie orizontala balanganindu-te stinga-dreapta, in apa rece, ca dupa aceea sa te ridici brusc la verticala.

Au fost unii care au inotat bras, asa ca da, Voichita, trebuia sa vii si tu, nu a fost nimeni care sa inoate pe spate. E un stil la moda, ar trebui sa-l promovezi mai mult.

A fost greu din multe puncte de vedere, dar frumos. Am avut incredere ca pot sa termin si l-am terminat, iar timpul a fost cel asteptat. La ironman o sa am de inotat 3.8km asa ca m-am convins ca pot sa o fac si sa si ies din apa relativ odihnit. Sigur o sa ies flamind din apa, dar pentru asta este solutie simpla. Cum ar fi o oala cu sarmale. Cu muuuuulta smintina. Tulai, iar mi-e foame.

 

Profesorul meu de inot a terminat in 1:45. Imediat il ajung. Numai sa-l tina cineva.

lezelefon  :D

Startul cursei

Finalul cursei

Maraton Retezat 2013

Maraton Retezat – aproximativ 40km alergare montana cu diferenta de nivel de 3400m

B.R.U.T.A.L.

Cindva prin primavara vad pe FB o postare, unii organizeaza un maraton in Retezat iar cei care se inscriu in acea zi nu trebuie sa plateasca taxa de participare. In 7 secunde eram inscris. Nici macar nu m–am uitat pe site-ul lor sa vad cum arata traseul. Cam asta e rezumatul atentei alegeri a cursei.

Am ales in timpul inscrierii cel mai greu traseu (au fost 3 trasee) si asta a fost tot. Maratoane montane am mai alergat asa ca in capul meu era liniste si pace.

Antrenamente specifice nu era cind sa fac, aproape in fiecare weekend aveam concursuri de triatlon, dar vorba aia …. cit de greu poate fi ? Iar odata pornit oricum nu ma opresc asa ca nu aveam de ce sa-mi fac griji.

Cu vreo luna inainte de concurs primesc un mail de la organizatori prin care sint rugat sa confirm participarea, daca sint sigur ca vreau sa particip. Ciudat ! Asa ceva nu s-a mai intimplat la nici un alt concurs.

Cu 2 saptamini inainte de concurs primesc un alt mail, in care sint informat ca traseul e greu, ca ei estimeaza terminarea lui in … 10-12 ore si … sa confirm daca tot mai vreau sa ma duc.

Acu sa nu credeti ca eram intr-o relatie speciala cu organizatorii. Aceste mailuri au fost trimise tuturor inscrisilor. Al doilea mail mi-a captat atentia, nu de alta dar sa te intrebe de doua ori daca chiar vrei sa participi nu putea fi o simpla ciudatenie, iar estimarea terminarii in 10-12 ore, chiar daca ar fi fost o exagerare sugera ceva extrem de interesant. Asa ca am decis sa arunc o privire pe site-ul lor ca sa vad in ce m-am bagat.

Am gasit la ei pe site graficul cu profilul cursei (un grafic ce indica diferenta de nivel pe parcursul desfasurarii cursei, mai exact cit ai de urcat si de coborit pe parcursul alergarii). Daca ar fi fost greu m-as fi ingrijorat, dar profilul asta era chiar de circ. Cu siguranta au facut traseul dupa o lunga noapte de betie. Cu ocazia asta am vazut ca aveam de urcat pe parcursul cursei aproximativ 3400m.

Pina in acel moment cel mai greu maraton montan din Romania era considerat cel din Piatra Craiului cu o diferenta de nivel de aproximativ 2200m. Tzacanitii astia incropisera un traseu cu 50% mai multa urcare in conditiile in care traseul e si mai lung. MPC il facusem anul trecut, mi-au trebuit 6 ore si 40 minute sa-l termin si a fost epuizant.

Optiuni : ma duc la cursa si o termin sau …. ma duc la cursa si ma termina ea pe mine. Quitting is not an option.

Daca as fi avut norocul sa merg foarte bine, ma gindeam eu, urma sa termin cursa in aproximativ 8 ore, cu 2 ore mai mult decit cea mai lunga cursa de pina acum. Problema e ca dupa 5-6 ore de concurs in care maninci geluri stomacul e praf. Nu mai poti baga in tine nici macar apa, iti vine sa o vomiti instant. Imi era clar ca nu pot scoate la capat cursa asta cu geluri. Optiunea era una singura : sa am mincare solida la mine, sa maninc din ea cit pot si abia dupa aceea sa trec pe geluri.

La ce noroc am avut pina acum, banuiam ca va fi extrem de cald si cu ocazia asta, asa ca trebuia sa gasesc un aliment care sa reziste la caldura de vineri la prinz pina simbata dupamasa. Stiu ca e de risul curcilor, dar alta idee in afara de cirnati uscati si piine nu am avut.

Am mai luat si o punga mare cu alune, migdale, smochine si curmale si chiar inainte de start am aruncat in rucsac si doua banane, luate vineri pentru drum si pe care nu apucasem sa le maninc.

Asa ca pleaca fratili vostru la concurs cu desaga in spate plina cu cirnati, piine, tot felul de seminte si banane, aparat foto (sa fac poze pe traseu, cica) pelerina de ploaie, ciorapi de schimb, geluri, prafuri precum si bidonul cu apa.

Bonzo cind a auzit ca merg la concurs cu rucsac in spate si car si mincare a zis sa-mi iau si cortul cu mine ca poate e frumos pe acolo si mai si campez din cind in cind. Mona imi sugera sa iau pe mine si vesta de 10kg, daca tot ma bag la kestii suicidale macar sa traiesc la maximum experienta. Dupa cum vedeti, prietenii la nevoie se cunosc.

Harnic fiind, ma duc seara la 21:30 la sedinta tehnica sa aflu tot ce se poate despre traseu, ar fi fost culmea sa ma si ratacesc, mai ales ca am antecedente.

Initial am fost putin iritat de faptul ca incepusera inainte de ora anuntata, iritarea a disparut insa extrem de rapid cind am auzit ce spuneau acolo. Prezentatorul era ferm convins ca e momentul sa ne arate cit e el de spiritual. A spus bancuri, poante, citate din biblie, ecuatii diferentiale si axiome existentiale, orice in afara de ceea ce ar fi trebuit sa ne spuna.

La un moment dat a vorbit atit de mult si confuz despre o intersectie incit, desi era evident uitindu-te pe harta ca trebuia sa o luam la dreapta, in final nu stiam nici macar daca trebuie sa urcam sau sa coborim pe acolo. Delirant. O concurenta, vizibil ingrijorata pentru viata ei, il intreaba daca e marcata sau nu intersectia respectiva. Urmeaza 5 minute de delir necontrolat. Toate cuvintele rostite exista in dictionar dar impreuna nu aveau sens. Cel putin nu pentru noi.

In final zice fata “atunci ma bazez pe jandarmi ca or sa ma gaseasca si or sa ma aduca inapoi la start”, iar el, simpatic fiind, ii raspunde “poti sa te bazezi linistita pe ei, pentru ca ei nu vor fi pe traseu si oricum nu e treaba lor sa va ajute”.

Atunci am decis sa plec de la sedinta tehnica, daca mai ascultam mult ce debita ala erau sanse sa nu ma mai intorc niciodata de pe traseu.

Ma duc sa-mi iau kit-ul de start din cabana, iar tipul dinaintea mea intreaba ingrijorat : “nu va suparati, dar prezentarea de la sedinta tehnica mi s-a parut cel putin confuza, imi promiteti ca harta e suficient de clara ca sa nu ma ratacesc si sa ajung inapoi ?”. Disperare, dulce disperare.

Daca ne gindim putin mai profund, a avut sens toata treaba cu sedinta tehnica : ca sa duci la capat o cursa atit de grea era esential sa o abordezi ca o lupta pentru supravietuire. Poate ca e totusi destept tipul ala. In lumea lui.

Enough talk, let’s fight !

Din cei aproape 500 concurenti inscrisi pe site au avut curajul sa ia startul 236 persoane la cele 3 probe (14km, 24km si 40km). La proba de maraton s-au gasit 75 decerebrati sa ia startul.

Cer perfect senin, soare puternic, era clar ca o sa-mi coc iar neuronul. Imi iau rucsacul in spate si ma plasez cit mai in spate. Intotdeauna la start fug toti ca dementii de parca am fi la proba de 100m sprint. Pot eu sa stau in calea fericii lor ? Nicidecum. Asa ca intotdeauna ma plasez in spate si ii las sa-si traiasca visul.

Stiam ca va fi o zi extrem de lunga asa ca plec foarte incet. Din punctul de start si pina pe virful Retezat e urcare continua, nici un strop de plat. Cind ajung la panta un strop mai mare merg (grabit)  la pas. Sa-ti dozezi energia pentru a rezista la 8 ore de efort intens e un lucru vital si extrem de delicat.

Inceputul e pe un drum forestier. Pina la finalul lui, mergind la pas, am depasit deja citiva concurenti care horcaiau incontrolabil. Erau cei ce sprintasera la start. Astia mai mult ca sigur nu vor mai termina cursa.

Dupa forestier incepe urcarea si e extrem de abrupta. La un moment dat imi erau aprinse toate beculetele de avarie, simteam ca sint la limita. Ma uit la gps si parcursesem …. 3km. Pe fatza mi-a aparut imediat un rinjet : oooooo daaaaa ! Sa fii rupt in gura dupa 3km intr-o cursa de 40km …. Nepretuit …… ce zi spectaculoasa urma sa fie ! Epic !

Cursele de anduranta sint de fapt o lupta cu mentalul. Fizicul cedeaza rapid, mai repede sau mai tirziu functie de cit esti de antrenat, dar in final tot mentalul ramine.

Creierul urla sa te opresti iar tu-i zici senin - hai sictir ! Cam asta e tot.

De obicei la mine dureaza cam o ora preludiul. Creierul tot striga ca-s nebun, sa ma opresc dracului ca o sa murim, ca ce bine ar fi pe o canapea cu ceva rece pe gitlej (si nu poti spune ca nu are dreptate), sa ne oprim “ca ce fain ii” (asta e o vorba veche de-a lui Bonzo). E nasol rau in ora asta, simt ca ma dor toate, ca nu am aer, totul e impotriva mea. Neuronul incearca sa ma opreasca.

Secretul e sa tin in ora asta ritmul dorit. Dupa vreo ora neuronul se plictiseste sa nu fie bagat in seama si tace. Atunci se face liniste in cap, dispar toate durerile si nelinistile si simt ca pot merge oricit. De aici incolo esential e sa ma hidratez si sa ma alimentez constant ca sa am energie pentru efortul ce urmeaza.

Pe final muschii obosesc, stomacul are o limita la asimilarea de energie si apa, se ajunge pe avarie generala si iar se ajunge la lupta surda cu neuronul.

Pe urcarea spre virful Retezat ajung in spatele unora care mergeau fix in ritmul meu asa ca nu a trebuit sa-i depasesc, stau cuminte in spatele lor. Tot povesteau diverse si la un moment dat cel din frunte spune ca a terminat MPC in 5:30, deci cu mai mult de o ora inaintea mea. Categoric era mult mai bun ca mine asa ca am luat decizia sa incerc sa ma tin de el cit pot. Am aflat ulterior ca il cheama Dan. Era clar ca o sa mearga mult mai tare decit ritmul meu obisnuit si ca nu o sa ma pot tine de el pina la final, dar mizam pe faptul ca imi cunosc organismul si urma sa simt cind sa ma opresc, inainte de a ceda fizic.

Zis si facut, stau cuminte in spate si pedalez. Eram pe urcarea spre vf. Retezat, o urcare foarte abrupta, tzopaind de pe o lespede de piatra pe alta.

Dupa o ora si 47minute ajungem pe virful Retezat. Parcursesem doar 7km dar urcasem 1200m ! Aici ar fi trebuit sa fie apa si punct de control. Vedem ca individul sta cuminte si nu zice nimic asa ca mergem noi la el.

-          Ai apa ?

-          Nu am apa, nu a ajuns inca, ati venit prea repede.

-          Nu ne notezi numerele ?

-          Ei vi le notez daca vreti, dar nu le-am notat nici pe ale celor dinainte ca au venit prea repede, asa ca nu stiu daca are rost.

-          Eu am numarul 7. Daca il tii minte noteaza-l mai incolo, daca nu, noteaza orice numar vrei, pentru mine e indiferent.

Dan zice “daca nu ai apa eu am plecat”, apoi catre mine “vii ?”

Planul meu de nutritie pentru cursa asta era urmatorul : la fiecare punct de control ma opresc 5 minute si maninc un strop de piine si niste cirnati ca sa am energie. Nu conteaza daca imi e foame sau nu, trebuie sa maninc din timp. Atunci cind ajung la senzatia foame e mult prea tirziu. Era esential sa maninc cit mai mult timp mincare solida ca sa ajung cit mai tirziu la mincat de geluri.

Asa ca … ii raspund in subosecunda “vin !”. Cum el decolase deja, apuc in timp ce alerg o banana din rucsac, il inchid din mers, il iau in spate si decolez si eu. Decolez nu e un simplu cuvint, coborirea era extrem extrem de abrupta si el … alerga.

Strategia mea in cursele montane este urmatoarea : pe plat si pe urcari usoare alerg, pe panta mare si pe coborire merg cu pas grabit, atit cit se poate. La coborire toata greutatea corpului e sustinuta de cvadricepsi, muschi care nu sint antrenati oricit ai alerga pe plat. Morala ? Daca nu gestionezi bine coboririle cedeaza cvadricepsii si simti ca ti se taie picioarele de la genunchi. Degeaba ai mai putea fugi, numai esti in stare sa-ti sustii greutatea corpului.

Ca sa rezisti la coboriri este un singur lucru pe care il poti face : sa te antrenezi pe coboriri (adinca rau cugetarea asta, nu ?). Iar asta numai la munte se poate face sau, eventual, pe scari.

De aceea in mod normal sint grijuliu pe coboriri, stiu ca nu sint antrenat pentru asa ceva iar daca imi cedeaza cvadricepsii e game over.

Rezultat : in subosecunda ma decid sa o iau si eu la fuga in jos. De ce ? Habar nu am. Decizie de moment. Tocmai incepuse o cursa cu final necunoscut. Intr-o clipa renuntasem atit la planul de nutritie cit si la principiile mele, urma sa aflu cit de mult avea sa ma coste treaba asta.

Din cind in cind mi-l arata pe Razvan - un prieten de-al lui ce era cu mult inaintea noastra - si imi zicea ca-l ajungem pina la final.

In mai putin de o ora ajungem la punctul de control de linga lacul Bucura unde oprim doar cit sa luam apa. Pe cai ca se filmeaza.

            In stinga trona virful Peleaga, parca gata sa ne pice in cap de la cei 2509m ai sai. Da, urma sa ne urcam si pe el. Rar ai ocazia sa alergi pina la 2509metri altitudine.

Urcarea catre virf a fost extrem de abrupta. Dan estimase ca o sa ne ia 45 minute, iar dupa fix 45 minute eram pe virf unde …  nu am oprit deloc. Am luat-o direct la goana la vale.        Virful era plin de turisti. Cred ca a fost extrem de haios sa vada doi dementi venind in fuga catre virf si gonind mai departe fara sa opreasca, mai ales ca ei erau latiti pe jos cu perfuzii in cap de la efortul urcarii.

Am trecut apoi prin Valea Rea. Aici a fost o portiune de urcare asa ca am avut timp sa-mi dau jos rucsacul (din mers, normal), sa scot si sa maninc a doua banana.

Am coborit apoi o eternitate, trecind pe linga lacul Galesu pina jos spre cabana Pietrele. La intrarea in padure ne-a ajuns din urma Razvan, se ratacise pe undeva si ajunsese in spatele nostru. Am continuat sa alergam toti trei mai departe, dar nu pentru mult timp, pentru ca viteza a crescut foarte mult si nu am mai reusit sa ma tin de ei.

Alergind dupa Razvan aveam o viteza buna, dar se pare ca impreuna cu Razvan viteza a devenit nebuna. Am simtit ca ma apropii periculos de mult de limitele mele asa ca am incetinit. Parcursesem cam 20km pina in acel moment si mai era mult drum inainte, asa ca nu puteam risca sa fortez acolo.

Ajung singur la postul de control de linga cabana Pietrele iar cel de acolo imi umple bidonul cu apa dupa care zice “stai foarte bine, esti al 12-lea !”.

Am crezut ca-i poanta, asa ca raspund ca femeia gravida :

-          Ceeeeeeeeeeeeeee ?

-          Pai ….. dar pe ce loc credeai ca esti ?

-          Pe 50, raspund eu scurt.

-          La viteza asta nu ai cum sa fii pe 50, ca-s numai 75 de toti !

Am bulbucat ochii de uimire. Speram doar sa fiu pe la jumatatea clasamentului, ca de obicei. Am luat doua mere, am intrebat incotro trebuie sa o iau si am decolat.

Eram fix la jumatatea traseului. Pina acum ne urcasera pe virful Retezat (2482m), apoi ne-au coborit la lacul Bucura, apoi ne-au urcat pe virful Peleaga (2509m) si in final ne-au coborit pina jos de tot la cabana Pietrele (1480m).

Ce urma ? Sa urcam inapoi pe vale pina linga lacul Pietrele, sa trecem culmea Stanisoara, si sa coborim pina linga cabana Pietrele, adica fix de unde plecasem cu maru-n gura.

Urcarea a fost lunga si grea, era deja extrem de cald. Stiti cit de rece e apa in riurile si lacurile de munte. Ei bine, in toate riurile si lacurile intilnite (si au fost o gramada) mi-am bagat capul in apa, sau daca era mica apa imi turnam apa in cap cu miinile de 5-6 ori, imi udam miinile pina la umar iar la final imi umpleam basca cu apa dupa care o puneam asa in cap. Degeaba. Dupa 5 minute eram iarasi incins. Nici o farima de nor pe cer. Ucigator a fost.

Surpriza nasoala a fost sus de tot, cind am vazut cit de abrupta e culmea Stanisoara, pe care trebuia sa o trecem ca sa ajungem in cealalta vale : jumatate din ea a trebuit sa o urc in patru labe. Poteca nu era, iarba mare, pietre, jnepeni, soare, soare, soare … Noroc ca nu a fost nimeni in jur, ce s-a auzit din gura mea ….  Poezie, frate.

Odata trecuta culmea am constatat ca nu puteam tine drumul drept, se cam balanganea muntele sub mine. Poate mersul in patru labe dauneaza, naiba stie. Mi se terminase si apa.

Exact cit urcasem aveam acum de coborit pe o carare plina de bolovani, printre jnepeni. Si pentru ca voiam sa scap cit mai repede de soare am luat-o la fuga cit am putut. La fiecare saritura ma gindeam la un singru lucru : sa nu pic cumva. Daca picam, sigur nu ma mai ridicam.

Reusesc sa ajung linga cabana Pietrele cu toti dintii-n gura. Parcursesem deja in jur de 30km si eram cu toate becurile rosii aprinse.

Urma ultima bucata de traseu : trebuia sa urcam o culme si apoi sa tot coborim pina la sosire. Bucata asta m-a terminat psihic. Nu pentru ca ar fi fost grea - dimpotriva, a fost cea mai usoara bucata din tot traseul – ci pentru ca estimasem ca ar avea in jur de 2km si in realitate a avut peste 6km. Ei bine, asta ar fi fost un lucru util de aflat la sedinta tehnica, si anume sa stim macar aproximativ cit de lunga e fiecare bucata din traseu.

Am parcurs bucata asta repetind de un miliard de ori “orice ar fi, nu ma opresc !”. Eram deshidratat, imi era cumplit de foame, dar cel mai mult imi doream sa se termine odata.

Am terminat in 8 ore si 13 minute (dupa ceasul meu) pe locul 12 la general.

Din cei 75 participanti inscrisi la maraton doar 50 au reusit sa termine.

Am mincat doar 2 banane si am baut 3 bidoane de apa de 750ml. Nici macar un gel nu am mincat, desi le aveam la mine. Nu am idee cum am reusit sa o scot la capat cu atit de putin. Poate daca as fi mincat mai mult as fi fost mai fresh pe final. Prima jumatate din cursa am alergat ca dementul si nu am avut timp sa maninc iar pe final stiam ca daca maninc ceva o sa vomez instant. Bun plan de nutritie si hidratare a avut.

A fost cel mai greu concurs la care am participat pina acum. Cum se explica faptul ca am reusit sa il termin si sa ma clasez atit de bine ?  Nu m-am oprit. Au fost bucati lungi in care ma tiram efectiv. Tin minte ca am ajuns la un moment dat la un bolovan putin mai inalt si am preferat sa fac un ocol de vreo 10m decit sa pasesc peste el. Atit de rupt in gura eram. Dar nu m-am oprit.

Dan si Razvan au terminat impreuna pe locurile 9-10. La sosire Dan mi-a multumit ca i-am ajutat sa scoata un timp bun, se tot uitau in spate dupa mine si cind ma vedeau o luau si mai tare la fuga. Tzacanitul de Razvan isi aruncase apa din bidon ca sa poata fugi mai tare. Baieti faini. Sa tot fugi cu ei.

Dan avea crampe de cind am coborit Peleaga. Se tot impiedeca de pietre si am crezut ca e obosit. Cind i-am sugerat sa mergem mai incet a zis “ah, dar nu e de la oboseala, am crampe !”. Crampele-s mai nasoale decit oboseala, cind te apuca o crampa nu mai poti misca deloc piciorul, iar daca te prinde pe coborire …. esti paaaaaaaaaaaaaa !

La un moment dat cind alergam prin padure am avut senzatia ca cineva ii secerase picioarele lui Dan. A picat ca un sac de cartofi si s-a dat peste cap. Eram convins ca si-a rupt ceva, asa nasol a picat. S-a ridicat rapid, s-a scuturat de praf si a zis “nasoala rau a fost crampa asta !” ….  dupa care a luat-o iar la fuga. Epic !

Am aflat ca pot rezista la 8 ore de efort intens. Am mai facut un pas catre ironman-ul de anul viitor.