Transgrancanaria 360
264km cu 13265m de urcare
Timp limita 100 ore
Am ajuns la finish in 73 ore si 32 minute
88 indivizi la start, din care 56 ajung la final
Denumirea de Transgrancanaria 360 vine de la cele 360 grade ale cercului. Traseul va inconjura intreaga insula, in zig zag, peste munti.
Nu am idee de cata inteligenta e nevoie ca sa te prinzi ca nu e o cursa de alergare ci un fel de Adventure Race, cert este ca eu nu am avut doza necesara. Nimic din ce am citit pe site-ul lor nu mi-a sugerat ca nu e un clasic ultramaraton.
Ca sa fie mai clara treaba, imagineaza-ti ca mergi la un film, iar dupa ce incepe filmul, apare cineva care iti trage doua palme si apoi dispare. Iti zici "multi nebuni pe lumea asta" si te uiti la film mai departe.
Dar dupa juma' de ora vine altul care arunca o galeata de apa pe tine ... dupa care apare altul care arunca cu ceva catre tine ... si tot asa, fara oprire. Indiferent cat de zen esti, la un moment dat iti bagi picioarele in filmul lor si te duci acasa.
Scrie pe site ca va fi o aventura pe care nu o vei uita, dar nu spun in ce fel vor obtine treaba asta. Din punctul meu de vedere, orice ultramaraton este o experienta care nu se uita.
Dar au si ei dreptate - daca e sa comparam o alergare pe o poteca clara cu o alergare in zig-zag, noaptea, printre cactusi, e destul de clar ca a doua varianta are sanse mai mari de a ramane in memorie. Mai ales daca ratezi vreo curba :D
Categoric, este o cursa pe care nu o voi uita ... :D
Gran Canaria este o insula vulcanica destul de mica. In sud ploua cam de 5 ori pe an, asa ca tot ce vezi sunt pietre si cactusi, iar in nord ploua mai des, asa ca pe acolo sunt si paduri de pini. Si pietre. Multe pietre.
Dupa ce am alergat la Orobie, am fost convins ca am gasit locul cu cele mai multe pietre din lume. Ei bine, Gran Canaria redefineste conceptul asta. Este total nepotrivit sa spui ca sunt multe pietre aici. Aici pietrele traisesc in constelatii, fiecare piatra mai mare are propriul sistem de pietre mai mici care orbiteaza in jurul ei, care, la randul lor, au inele formate din pietre si mai mici. Universul pietrelor se afla in gran Canaria.
La tarm, temperatura este in jur de 20 grade in luna februarie, iar prin munti ajunge pe la zero grade. Altitudinea maxima e de vreo 2000 metri. Cum am fost cuminti, am avut norocul sa prindem peste 30 grade pe final de cursa. Ca sa fie o amintire de neuitat, ofcors.
Traseul este diferit in fiecare an, are in jur de 260-270km si 12-16000 metri de urcare. Traseul te plimba prin toata insula, peste munti, asa ca poti spune linistit ca ai vizitat toata insula. Start si finish in Maspalomas. Deci o cursa de dificulttate medie, daca te uiti doar la cifre.
Traseul nu este marcat, te orientezi cu un GPS dupa track-ul primit de la organizatori.
Punctele de control sunt extrem de rare, primul este la 70km de la start iar urmatoarele cam la 20-40km unul de altul, deci ai de carat cu tine multa apa si mancare, plus echipamentul obligatoriu. Se cam aduna vreo 6-7kg, deci e destul de dificil de alergat cu atatea kilograme in spate.
Cum faci sa transformi un banal ultramaraton de 270km intr-o amintire de neuitat ?
Pai in primul rand nu scrii pe site ce ai de gand sa faci, ca sa o muste cat mai multi.
In al doilea rand, faci traseul diferit de la un an la altul, iar track-ul il dezvalui cu numai 2 saptamani inainte cursa, ca sa nu fie timp de studiu..
Totusi, cei cu interese la podium se duc in insula dupa ce se publica track-ul si studiaza traseul, ca sa nu aiba surprize in cursa.Treaba asta accentueaza diferentele dintre elite si alergatorii obisnuiti, deoarece in cursa pierzi mult timp cu orientarea, te ratacesti extrem de des.
In al treilea rand, faci traseul cat mai dificil.
Ce inseamna asta ? Daca de exemplu sunt doua cai de a parcurge o creasta, una pe o poteca simpla si alta prin jnepenis, ati ghicit, ei te vor trimite prin jnepenis.
Daca ai de ales intre a alerga pe un drum sau printre cactusi, la fel, te vor trimite printre cactusi.
Dupa ce te obisnuiesti cu catusii, te vor trimite prin tufe de mure, apoi te vor pune sa te urci in patru labe pe stanci, sa cobori si sa urci pe corzi intinse pe stanci, sa treci prin ape, sa sari peste copaci si multe altele. Cursa e un carusel fara sfarsit de tzacaneli din astea, menite sa-ti toace mintea si sa iti intepe pielea.
Iar daca cumva tu crezi ca esti la un ultramaraton obisnuit .... ai senzatia ca organizatorii sunt nebuni si isi bat joc de tine. De vis.
Si ar mai fi si a patra cale de a face cursa dificila - organizatorii nu vorbesc limba engleza.
Teoretic, atunci cand ai o probolema, ii poti suna. Practic chiar iti vor raspunde la telefon, baiul este ca nu vor intelege absolut nimic din ce vei spune. Orice conversatie cu ei se va termina cu indemnul "du-te mai departe". Chiar daca tu le spui ca nu este carare si ca in fatza ta e un zid, ei iti vor sugera cu spor sa mergi mai departe. O minunatie.
Sa nu ma intelegeti gresit - nu vreau sa spun ca e o cursa de rahat. Dimpotriva, ma bucur ca am fost acolo, dar e foarte important sa fii echipat corespunzator pentru ceea ce te asteapta in cursa. Acum am vazut despre ce e vorba, iar daca voi mai merge, voi sti ce am de facut. Insa e pacat (zic eu) sa chinui participantii care merg pentru prima data acolo prin lipsa informatiilor de pe site. Cursa ofera suficiente teste pentru mentalul tau, dezinformarea asta eu o vad inutila.
La 20km de la start, ne-au bagat printr-un tunel sapat prin munte, tunel prin care curgea apa. Apa era atat de rece, incat mi-au inghetat picioarele in cateva minute. O ora am mers prin apa, namol si pietre. Cei care alearga ultramaratoane stiu ce inseamna sa te bagi in apa, cand mai ai inca 240km de parcurs. E sadism pur. Te vei alege cu picioarele praf, asa ca stii sigur ca vor urma 240km de dureri extrem de nasoale. In cazul meu, de la loviturile de pietre, am pierdut si 4 unghii.
Daca stii ca-i duce capul la din astea, pui in rucsac ciorapi impermeabili si ai rezolvat simplu cazul. Nu e distractiv deloc ca la kilometrul 25 sa ai picioarele praf. Pe cuvant de pionier.
Au mai fost portiuni in care poteca lipsea total, deci zone prin care nimeni nu a fost curios sa se plimbe vreodata. Orientarea in aceste situatii este relativ simpla, deoarece nefiind poteva poti merge fix pe unde vrea muschiu' tau.
In realitate insa, e extrem de dificil, pentru ca traseele astea (si multe altele) le-au facut din mouse, asa ca tot timpul aveai de ocolit stanci, gropi si vegetatie, practic fugeai in zig zag dupa track, fiind atent sa nu pici in ceva prapastie.
Au fost cateva bucati de traseu care mergeau pe sub creste, pe pante extrem de mari, cu prapastia sub tine. Deseori vegetatia bloca poteca si trebuia sa gasesti o cale de a trece dincolo. Se pare ca sunt foarte putini cei care fac drumetii prin muntii lor, asa ca potecile sunt in mare parte acoperite de vegetatie.
Daca la inceput credeam ca am gresit traseul si ma intorceam sa caut alte solutii, treptat am inteles ca ei cauta cea mai dificila cale de inaintare, asa ca daca vedeam un obstacol in traseu (stanci, cactusi, tufe de mure, jnepeni, etc) ma duceam fix catre acel obstacol, stiam ca sunt sansele cele mai mari ca pe acolo sa fie traseul.
M-au transformat treptat intr-un autolitic.
Cea mai dificila situatie a fost o portiune de creasta unde nu mai era poteca deloc. Fusese poteca in urma cu vreo 5-10 ani, deoarece pe google maps se vede o poteca, dar in realitate ... vegetatia acoperise totul, era un jnepenis extrem de des.
In mod clar au facut traseul din mouse. Daca nu e asa, inseamna ca e sadism pur. Ca sa treci prin desisul ala iti distrugeai hainele de pe tine, era lung de cam 1km. Eu am ajuns acolo deodata cu doi spanioli, asa ca am incercat parcurgerea crestei impreuna, cam 40 minute.
Am decis ca e imposibil, dupa ce parcursesem cam 50-60 metri in cele 40 minute. Luca Papi, de exemplu, a mers prin jnepenis, pe track. Nu am idee cum a reusit. Fie la recunoasterea traseului a reusit sa identifice ceva poteca pe care noi nu am vazut-o, fie stie sa zboare.
Ceilalti au ocolit toata zona iar in final au urcat pe un drum lateral inapoi in track. Eu am fost cel mai neinspirat dintre toti, am reusit sa ajung in alta vale, intr-o localitate vecina, deci foarte departe de track, intr-o zona plina de cactusi, asa ca am pierdut cam o ora in plus acolo.
Atunci am decis, pentru a 69-a oara, ca imi bag piciorul in cursa lor si ma opresc. In capul meu eram la un ultramaraton obisnuit, si chiar nu intelegeam de ce organizatorii ma pun sa trec prin aberatia asta de traseu.
E ca si cum la Ciucas organizatorii.ar pune traseul prin toate stanile de pe traseu, mai precis printre cainii de la stana. Categoric ar fi o experienta de neuitat, dar parca ai prefera totusi sa nu fie ultima.
Deci am decis sa ma opresc, asa ca atunci cand ajung intr-o padure superba de pini, ma intind in iarba sa il astept pe Mihai. Am decis sa imi bag piciorul in cursa lor, asa ca aveam de gand sa stau pana vine Mihai si sa merg cu el mai departe. Imi era foarte clar ca e inutil sa alerg, tot efortul se pierdea in rataciri interminabile, asa ca preferam sa fac o plimbare cu Mihai pana la finish.
Dupa vreo ora Mihai nu aparuse, dar venise foamea. Stiam ca mai am vreo 10-15km pana la punctul de control, asa ca am pornit usor catre punct, in plimbare. Mai precis, inaintam catre mancare :D
Ajuns in punct, ma pun pe mancat si cer organizatorilor informatii despre Mihai. Teoretic era aproape, dar punctul ala nu se apropia.
Organizatorii ne-au spus la sedinta ca daca ne oprim mai mult de 30 minute pe traseu, trebuie sa-i anuntam, deoarece in caz contrar ei presupun ca ceva rau ni s-a intamplat, trimit pe cineva dupa noi si ne descalifica pe motiv ca nu avem basca.
Ei bine (am aflat dupa cursa), doar ca sa nu mai aiba placerea de a povesti la telefon cu organizatorii, Mihai "dormea" 10 minute pe marginea potecii, dupa care se trezea si mai facea 1km de traseu, apoi iar "dormea" 10 minute si tot asa. Si toate astea numai pentru ca idiotii aia nu-s in stare sa puna un om vorbitor de limba engleza la telefon.
Daca ii suni, indiferent ce le spui, iti zic ca e totul ok si sa mergi mai departe. Treptat iti dai seama ca nu are rost sa ii mai suni. Mai bine vorbesti singur.
Sa faci un concurs international si sa nu ai un om vorbitor de limba engleza e cam penibil. Situatia e tragica in general in insula, aproape nimeni nu intelege ce vrei. E extrem de util sa inveti in spaniola cateva fraze vitale, inainte de a merge acolo, cum ar fi "de unde pot sa cumpar o pusca ?"
7 ore jumate am stat in punctul ala. Am mancat si am dormit, dar Mihai tot nu aparea. Organizatorii au gasit ceva melodie hip-hop in care se repeta un singur cuvant "toma, toma, toma ...", si o tot puneau in boxe.
Aici am descoperit ca o unghie a zburat cu totul de pe un deget. Sa mai spuna cineva ca le stie pe toate ...
A zis neuronul la un moment dat ca am o unghie intre degetele de la picioare, dar cum nu dormisem deloc in cursa iar nivelul halucinatiilor ajunsese la cote delirante, am fost convins ca e tot o halucinatie si asta.
Situatia era cam asa :
- mai aveam 45km pana la final, distanta pe care in mod normal o fac cam in 8 ore.
- frecam menta de 7 ore in punctul ala, asa ca organizatorii imi puneau dedicatii muzicale
- Mihai era tot la fel de "foarte aproape" in opinia organizatorilor, ca in urma cu 7 ore
- daca abandonam, urma sa caut ceva autobuze prin satele alea, la indicatiile (in spaniola) organizatorilor. Imi era clar ca ar fi urmat 12 ore de discutii (dat din maini) ca sa inteleg ce am de facut
- daca mai frecam mult menta, prindeam ziua (canicula) pe final de cursa, ceea ce era foarte nasol
- aveam o unghie zburata si un deget enorm, care nu stiam daca mai incape inapoi in pantof
Concluzie :
- trebuie musai sa ma car dracului de acolo, sa ajung la finish pana nu vine canicula
Plan de actiune :
- am lasat unghia asa cum era, ca sa protejeze cat de cat degetul, si am pus ciorapul peste ea
- am inchis ochii si am indesat usoooooor piciorul in pantof - BINGO - a intrat !
- am tulit-o spre finish, cu un dor nebun de a termina tzacaneala asta
Am ajuns la finish in 8 ore jumate, asa ca am reusit sa evit aproape total canicula. Am ajuns la finish dimineata la ora 10:30, era cald deja, dar cateva ore mai tarziu urmau sa fie peste 30 grade.
Ultimii 25 km i-am alergat si am depasit 7 persoane, asa ca am ajuns la final pe locul 17. Sincer, credeam ca-s printre ultimii dupa atata frecat de menta.
Ca idee, un francez pe care l-am depasit chiar cand am inceput sa alerg, a ajuns la finish cu 4 ore dupa mine. Deci am castigat 4 ore pe cei 25km alergati. Asta nu arata ca eu am alergat repede, ci arata cat de mult timp poti pierde pe final de ultra, daca esti rupt.
Ultimii 15km sunt pe plaja. Da, e misto pe plaja, sa stai si sa faci baie. Dar cand ai de alergat ultimii 15km dintr-un ultra de 270km ... iar acei 15km sunt pe plaja, prin caldura, prin nisip ... sa zicem ca ai nimerit la o cursa pe care nu o vei uita niciodata ... exact cum isi doresc organizatorii.
Spre seara a terminat si Mihai. Era efectiv copt de caldura. Aveam bere rece pentru el, asa cum isi dorise, dar a fost imposibil sa o bea.Afara era foarte cald si el deja tremura de frig. Insolatie.
Dupa vreo ora termina si Vio cursa de 130km, extrem de fericita - a reusit sa fie a 12-a fata intr-o cursa UTWT. E un rezultat extraordinar, rezultat la care nici nu visam in urma cu cativa ani. Bravo Vio !
Eu merg la ultramaratoane pentru ca imi ofera ocazia sa am discutii ample cu neuronul meu. Este o experienta deosebita pentru mine, experienta care ma ajuta sa arunc, treptat, din pietrele pe care le car in spate de atatia ani. Nu credeam ca aceasta cursa ma va impinge atat de departe pe calea asta. Am descoperit noi bolovani de care va trebui, cumva, sa scap.
Am mers in cursa fara sa dorm deloc, si am aflat ca nu functioneaza la mine. Am atins un nivel de halucinatii atat de avansat, incat indiferent ce vedeam, nu stiam daca e real sau nu. Nu credeam ca se poate asa ceva. Iar intr-o cursa in care trebuei sa iei decizii legate de orientare, e fatal. Cred ca am reusit sa o iau pe poteca gresita la fiecare intersectie. Devenise hilar.
Plimbatul prin apa m-a cadorisit cu 4 unghii cazute si cu dureri extrem de intense. Am reusit sa opresc durerea, exact cum am facut prima data la TDG, cand mi-am luxat glezna. Atata doar ca acum am reusit sa o fac de multe ori, de fiecare data cand a fost cazul. Super cool e senzatia.La capitolul orientare cu GPS am ajuns la God Level. Pe final de cursa intuiam traseul dupa cum erau asezate pietrele, dupa ramurele indoite si forma reliefului. Pe viitor nu mai am nevoie de GPS, doar de o drujba sau o maceta :D
Una peste alta, am invatat extrem de multe in cursa asta. Poate ca asa trebuia sa fie. Ma asteapta o cursa de 660km in toamna si una de 1001km anul viitor, si cu siguranta toate astea imi vor fi utile acolo.
In final, as spune ca organizatorii au reusit sa faca o cursa de neuitat, iar eu incep sa invat spaniola : Puta madre !
