 |
| uneori e mai greu decat pare sa ajungi aici ... |
Madeira Island Ultra Trail (MIUT) 2019
117km cu 7300m de urcare
Timp limita 32 ore
Am cazut si mi-am rupt doua coaste la kilometrul 40, ca sa fie mai interesant
Am ajuns la finish in 22 ore si 23 minute
890 la start, din care 578 ajung la final
 |
| the end is near ... |
Mise en scène
In 2014, la prima participare la TDG (330km cu 24000D+ prin Alpi) mi-am luxat glezna la kilometrul 220, asa ca ultimii 110km au fost de neuitat.
Am invatat atunci sa negociez cu dureri de o intensitate peste limitele bunului simt. Daca vreti mai multe amanunte, cititi postarea de atunci.
Cum sunt atras de curse dificile, curse care in mod cert ma vor duce in situatii in care nu am mai fost, in situatii in care neuronul intra in greva si isi baga picioarele in planurile mele, experienta de la TDG a fost extrem de utila. Aproape la fiecare cursa ajung in situatii in care sunt nevoit sa uit ca doare pentru a merge mai departe.
M-as duce in Madeira oricand, e o mica minunatie, cu peisaje fabuloase si mancare de vis. Cursa nu pare extrem de dificila la prima vedere, 7200 metri de urcare in 115 km nu e chiar mare grozavie. Atata doar ca inceputul e brutal, cu 6700m urcare in primii 70 km. Cand ajungi sus la Pico Ruivo ai spaghetti in loc de picioare.
Anul acesta am mers cat de conservator am putut. Nici nu as fi putut altfel, cazusem si nu mai puteam respira. Am sperat sa ajung cu resurse de alergare sus pe creasta. Inutil. Tot varza am fost. Toti alergatorii spun ca au fost praf sus, chair si cei mai buni.
Probabil secretul e altul. Cred ca ar trebui antrenamente de diferenta de nivel in cantitati indecente ca sa mai ai sange in instalatie dupa ce ai urcat 6700 metri in doar 70 km.
Nu stiu sigur care e secretul, dar nici nu-s foarte curios sa-l aflu. Teoretic mi-ar placea sa pot alerga o asemenea cursa si sa ma simt bine de la cap la coada, dar chiar nu cred ca se poate asa ceva. Probabil tot as trage putin peste limita, pana as fi varza.
Pentru mine e foarte clar : cursele devin interesante dupa ce am decis ca nu mai pot. Se pare ca intrebarea mea preferata este : .... cum dracu ajung la final ?
Si daca stau bine sa ma gandesc, imi plac mai mult renasterile din cenusa decat cursele perfecte. Probabil de aceea nici nu am curse perfecte :D
Dupa un timp de 22 ore si 44 minute obtinut in 2017, am sperat ca anul acesta o sa ajung la final intr-un timp semnificativ mai bun. Nu a fost sa fie. Poate daca ar fi fost o cursa fara incidente ....
Oare ce o sa fie de data asta ?
In ziua cursei, dupa ce totul e pregatit, intotdeauna am un moment de relaxare in care ma intreb : Oare ce o sa fie de data asta ?
Ideea ca o sa am o cursa fara incidente mai exista in capul meu, dar de plictiseala zace intr-un hamac pe undeva si mediteaza la nemurire.
Realitatea zdrobeste statisticile : tot timpul se intampla ceva. Mai jos picanteriile de la aceasta cursa.
Balanganeala
Organizatorii ne duc cu autocarele de la Machico pana la startul din Porto Moniz. Mie imi este rau in orice masina cand stau in spate, iar de data aceasta am prins loc in spatele autocarului. Nu am idee de ce nu m-am dat jos din autobus. Probabil am sperat ca de data asta nu imi va fi rau. Ghinion, nu a fost asa. Nu am vomat, dar mi-am dat peste cap stomacul. Un mod minunat de a incepe un ultra.
In cursa, pe la kilometrul 35 mi s-a facut brusc rau, senzatie de greata si voma. Nici nu ma incalzisem bine. Am facut o pauza de 10 minute ca sa imi revin, dar nu am reusit. Am plecat mai departe cu scopul de a supravietui cum pot pana la final. Fara stomac nu ai energie, iar fara energie nu poti sa speri la nimic deosebit, cel mult sa ajungi la final. Si mai erau 80km de parcurs ...
 |
| am trecut pe deasupra norilor |
Probabil ati vazut ca D'Haene avea nasul spart la final. S-a izbit noaptea de o creanga si si-a rupt nasul. Ei bine, cam toti am patit asta, mai mult sau mai putin grav. Cum el e mai inalt, creanga l-a izbit in nas, deci a fost mai nasol. Majoritatea suntem mai scunzi, asa ca am tras cate un cap in crengile alea.
Erau foarte multe crengi la nivelul capului, era noapte, iar noi eram atenti la picioare, sa nu ne impiedicam de pietre, asa ca ne-au cam capsat crengile alea. A fost un adevarat macel.
Au fost unii si mai ghinionisti, in sensul ca dupa izbitura au picat pe spate pe pietre. Unii au si abandonat dupa distractia asta. Nasoala zona asta, si acu doi ani am picat aici.
Eu am fost tantalau cu coronitza. L-am vazut pe cel dinaintea mea cum da cu capul de o creanga, asa ca ma hlizeam de cat de tantalau e ala, ca nu vede crengile. Ei bine ... universul nu doarme. In timp ce ma hlizeam cat de tantalau e ala .... zbang si eu cu capul de o craca. Frumoooos executat.
Eu am avut norocul sa dau cu capul de o creanga oblica, asa ca dupa izbitura capul a ricosat in lateral si nu l-am spart. Lovitura a fost zdravana, am ametit putin. Daca era orizontala craca, cred ca acolo ramaneam, la ce viteza aveam.
Trooooosc
Coboram de vreo ora pe o poteca abrupta printr-o padure de dafini, cand deodata ajung intr-un luminis si vad iarasi cerul. Noaptea incepea sa se decoloreze, semn ca peste vreo ora va fi iar lumina.
Cugetam daca are rost sa mai tin frontala pe cap, cand m-am trezit brusc in sant, cu capul in jos. Totul s-a intamplat intr-o fractiune de secunda.Nu aveam nici cea mai mica idee ce s-a intamplat, dar era clar ca ma impiedicasem de ceva.
Nu mai pot respira, deci izbitura a fost foarte serioasa. Nu am ce face decat sa astept pana respiratia revine, iar asta dureaza maxim 1 minut.
E o placere sa respiri. Uitasem de bucuria asta ...
Urmeaza procedura standard in caz de cataclism :
Primul pas : Nu fac nici o miscare si evaluez daca-s intreg sau nu.
Simt ca ma doare fruntea, toracele, si incheietura mainii stangi. Toate durerile sunt suportabile, asa ca trag pe moment concluzia ca nu am nimic rupt, deci nu e foarte grav.
In timp ce ma evaluam, ma apuca o crampa nasoala la gamba stanga. Picasem cu piciorul stang rasucit cumva sub mine, asa ca muschiul a protestat rapid si m-am trezit cu o crampa extrem de dureroasa.
Cu crampele e simplu : sau astepti sa treaca, adica suporti o durere nasoala timp de cateva minute, sau intinzi brusc muschiul contractat si scapi in cateva secunde, dar trebuie sa suporti o durere muuuult mai intensa. Nimic nu e moca pe lumea asta.
Eu de obicei prefer sa scap rapid, asa ca scot piciorul de sub mine si il intind brusc. Urmeaza un urlet prelung in noaptea aia frumoasa cu miros de foi de dafin (durerea e nasoala rau), dar am scapat rapid de una dintre probleme.
 |
| pare totul ok ... |
Pasul doi : Evaluare daune.
Sa revenim : fruntea, toracele, incheietura mainii. Frontala zburase din cap, dar asta nu conteaza.
Duc mana la frunte si simt usturime si o gramada de pamant. Nu am sange pe degete, deci nu e nimic grav. Capul a rezistat, deci clar e gol. Un cap gol sare ca o minge si nu pateste nimic. Un cap plin ... bine ca nu e cazul.
Incheietura mainii stangi e foarte umflata. O misc si nu doare foarte tare, asa ca trag concluzia ca nu e rupt nimic. Ceasul e cam zgariat, dar asta e problema lui.
Toracele doare de parca mi-a infipt cineva o cheie tubulara de 16 in el. Deduc ca am picat fix pe sticla de la piept, iar sticla asta are un capac din plastic foarte mare si foarte tare. La contactul cu solul, capacul m-a lovit in coaste ca un ciocan.
Ce ghinion sa pic cu toracele fix pe capacul ala ... E prima data cand mi se intampla treaba asta.
Sange nu se vede pe tricou, dar nu pot respira. Daca dilat toracele, doare ca dracu. Daca respir superficial, e suportabila durerea.
 |
| natura merge mai departe |
Imi fac curaj si ma ridic. Inca-s ametit de la lovitura, dar pot sa merg. Simt frica cum incearca sa ma opreasca : Daca e grav ? Daca patim ceva ? Nu mai bine ne oprim ?
Constat ca am un corp zdruncinat, dar care pare functional, si o minte isterica rau, care urla ca o femeie care nu-si gaseste SINGURA poseta care se asorteaza PERFECT cu costumatia ei. Va trebui sa fac cumva sa linistesc mintea, altfel nu am nici o sansa. Parca e un spectacol de circ in capul meu.
Privesc cerul si zambesc : sunt la kilometrul 40, mai am inca vreo 75 pana la final ... si nu pot respira. Ca ma duc pana la final e foarte clar. Cum dracu fac asta ... asta nu prea imi e clar. La urma urmei nu e foarte complicat ... am 75km sa ma gandesc cum sa ajung la final. Pare simplu.
O iau usor la pas, pana se linisteste neuronul. Corpul functioneaza, pot merge, dar mintea e speriata grav. Trebuie sa-i dau timp sa se linisteasca, iar mersul e perfect pentru asta. Mintea adora kestiile repetitive, e ocupatia ei preferata. Parintii, scoala si societatea ne-au transformat in niste roboti, asa ca mintea noastra se simte extrem de confortabil cand executa in mod repetat lucruri simple, asa ca mersul e ocupatia perfecta pentru o minte tulburata.
Unui alcoolic trebuie sa-i dai un strop de alcool ca sa-l linistesti. Unei minti agitate trebuie sa-i dai sa faca ceva simplu, in mod repetat : un pas, inca un pas, inca un pas ....
Treptat mintea se linisteste, uita de incident si ma lasa in pace. Acu pot sa incerc iar sa alerg.
 |
| Nu te opri. Te prind cei din urma :D |
Urma sa aflu la o saptamana dupa cursa ca mi-am rupt doua coaste. Una e doar ciupita, dar a doua e storcita rau, in doua locuri, in fata si in spate. Atunci nu mi-am dat seama, durea tot toracele. Ulterior, dupa ce s-au mai linistit lucrurile, am simtit clar cele doua zone dureroase, in zona inimii si in spate.
De restul nu mai povestesc. Prea multe vorbe. Du-te in Madeira. Nu vei regreta.Daca te impiedici cumva ... fugi repede mai departe :D
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu