Legends Trail 500

Fix 6 zile a durat cursa mea. La final am inteles de ce.

 
Legends Trail 500
500km cu 16000 D+
Timp limita 167 ore (7 zile si 7 nopti)
Eu am terminat cursa in 141 ore, ea m-a terminat pe mine in 136 ore.
Locul 3.



Timpul total de lectura este de vreo 50-60 minute + 2 beri pentru cei din Romania, si de 60-90 minute + 8-10 beri pentru cei din Belgia.
      
      

Povestea cursei pe scurt - timp de lectura : 3-4 minute

In prima zi a fost vreme frumoasa. Nimic deosebit in afara de zonele cu multa apa si noroi.

In zilele 2-3-4 a plouat torential aproape nonstop. Am fost tot timpul in apa si noroi pana la glezna. Am traversat zeci de rauri, apa ajungand frecvent pana la tibie. Am trecut peste zeci sau sute de copaci doborati de vant. Am trecut prin zeci de mlastini.

Pe la kilometrul 200 mi se face rau. Vomit compulsiv 2 ore. Ajung in CP3 mort complet, abia mai stateam in picioare. Ma duc sa dorm fara sa mananc.

Plec mai departe, dar apare diareea. Nu pot manca nimic, orice mananc iese imediat afara. Fac ultimii 300km din concurs practic fara mancare.
     

In ziua 5 se raceste si ploaia se transforma in ninsoare. Se pun rapid 30-40cm de zapada. E foarte dificil sa imi croiesc drum prin zapada mare. Imi ia vreo 18 ore sa strabat cei 40km din High Fenns si 29 ore ca sa parcurg etapa de 95km.

Nu reusesc sa ajung in CP6 fara sa dorm, trebuie sa dorm pe traseu dar e noroi peste tot, asa ca in final decid sa dorm pe jos, intins pe izolir, fara sac de dormit, asa cum eram, complet ud. Reusesc sa dorm mai multe reprize de 1-5 minute. Frigul ma trezeste rapid si trebuie sa o iau la fuga pentru a ma reincalzi.

In ziua 6 se raceste si mai tare si vine furtuna de zapada. Inaintarea este foarte lenta, am nevoe de 25 ore ca sa parcurg ultimii 69km pana la final.

Cu 15km inainte de final pierd aproape total contactul cu realitatea. Mintea crede ca sunt un simplu personaj intr-un joc video pe calculator, si ca totul se va opri doar atunci cand se plictiseste cel de la tastatura.
   
Uit cine sunt, uit unde sunt si ce am de facut, uit ca am telefon si tracker GPS. Uit practic totul. Inexplicabil, mintea reuseste totusi sa urmareasca track-ul in regim automat, fara ca eu sa stiu, astfel incat raman pe track.

Dupa o vreme reusesc cu ajutorul GPS-ului sa imi dau seama ca de fapt totul este real si ca trebuie neaparat sa dorm ca sa pot merge mai departe.

Dorm 30 minute intr-o punga de plastic, in pozitie fetala, sprijinit de un copac, la -10 grade.

Reusesc sa imi aduc aminte cine sunt, ce am de facut si cum se utilizeaza GPS-ul. Aflu ca sunt pe track, aflu unde e finishul si cat mai am pana acolo. Imi ia vreo 5 ore ca sa parcurg ultimii 15km.

Ajung la final dupa 141 ore. Aflu ca sunt pe locul 3.

Daca ti se pare interesanta povestea, mai departe voi detalia cele de mai sus.

meniul zilei, pentru primele 4 zile : apa si noroi

De ce Belgia ? - timp de lectura : 1-2 minute

In Germania am dormit noaptea pe jos prin padure, iar experienta a fost una extraordinara. In ultima noapte temperaturile au coborat sub zero grade asa ca nu am mai avut curajul sa dorm in punga aia de plastic, ocazie cu care am trecut printr-o noapte de cosmar, o noapte pe care atunci am descris-o ca fiind cea mai nasoala noapte din viata mea. (Ierarhiile se vor schimba in cursa asta, in mod dramatic :D )
 

La mine lucrurile sunt destul de simple in privinta asta : cand ceva ma sperie, ma duc direct incolo. Am inteles foarte clar ca singura cale de a scapa de o frica este confruntarea cu ea, asa ca rareori mai ezit.

 
O singura viata am, asa ca fac tot ce pot ca sa nu mai car dupa mine fricile ce mi-au fost bagate in cap de catre parinti si societate. De fiecare data cand mai descopar cate o frica ascunsa prin cotloanele mintii, fac tot ce pot ca sa ajungem la o discutie fara compromisuri. Iar dupa o asemenea discutie, inevitabil, frica dispare.
                

Am aflat despre cursa din Belgia de la francezul Fabien. Stiam ca daca merg acolo va fi frig si vreme nasoala din prima si pana in ultima zi (adica exact contextul care aproape ma doborase in ultima noapte prin muntii din Germania), asa ca m-am inscris fara sa clipesc.
 

Habar nu aveam atunci la ce ma bagasem. E drept ca as fi putut avea noroc de vreme buna, dar universul iti ofera tot ce poate daca-l rogi frumos … si se pare ca a inteles foarte bine ce vreau eu acolo. Asa ca am primit cu varf si indesat.

S-a pus zapada, dar noroiul a ramas sub ea ...

Povestea cursei- timp de lectura 10-15 minute

Se spune ca un avion se prabuseste daca se intampla deodata trei kestii nasoale.

Ei bine, sa parcurgi 500km cu 16000m de urcare prin Belgia nu e o mare tragedie, dar in mod cert iti va oferi ceva surprize. Sa speri ca o sa parcurgi 500km fara nici un incident este, totusi, complet nerealist.

 

Daca la asta adaugi faptul ca au pus cursa in luna februarie, luna cu cea mai mare instabilitate meteo, luna in care ploua aproape nonstop iar temperaturile coboara noaptea spre zero grade indiferent cat de cald este ziua … ar fi a doua kestie nasoala pe care o primesti in pachetul de start.
  

Deci imi era clar ca ma duc la o cursa care vine cu doua kestii nasoale din start. Asta inseamna ca daca nu fac nici o greseala, va fi dificil, dar realizabil. Totul era sa evit o a treia kestie nasoala…

Ghiuleaua numarul trei a venit in mod inevitabil … si surprinzator de repede : intre CP2 si CP3 mi s-a facut rau si am inceput sa vomit. Am vomitat vreo 2 ore, pierdusem deja sirul lor. Nici in copilarie nu tin minte sa fi vomitat in halul ala. Cred ca si putinul creier ramas l-am lasat pe acolo pe undeva. Cand am ajuns in CP3 eram mort complet, cu greu ma tineam in picioare.
  

Am intrat in CP3, m-am asezat pe un scaun, am pus capul pe masa si am adormit in subosecunda. Nu mai aveam in mine nici un strop de energie. Belgianul Ivo ajunsese acolo cu cateva minute inaintea mea si a venit la un moment dat la mine, impreuna cu o voluntara.
  

Le-am spus ca mi-e rau si ca nu pot manca nimic, asa ca merg sa dorm si decid la trezire ce fac : daca pot manca plec mai departe, daca nu pot manca ma opresc. Eram mort complet stand jos pe un scaun, la caldura, asa ca decizia era foarte simpla : era imposibil sa plec la drum asa.

       
     

Ajung in CP (nu mai retin care anume)

Astfel la CP3 avionul meu s-a prabusit, cand mai erau 300km pana la final.

 

M-am dus la somn si am lasat universul sa decida ce va urma. Nu eram nici suparat si nici speriat. Ulterior am aflat ca si alti alergatori au avut problema asta, chiar si unii voluntari, ceea ce sugereaza ca la CP2 a fost o problema cu mancarea oferita de ei.  
    

In asemenea situatii merg la somn fara sa mai pun ceasul sa sune. E inutil sa pornesti la drum cand corpul nu e pregatit, asa ca las corpul sa isi revina atat cat are nevoie, iar el ma trezeste cand este pregatit sa mearga mai departe. Poate suna ciudat, dar eu asa fac si functioneaza, suntem o echipa.
    

M-a trezit dupa vreo 3 ore. Ma simteam bine, mi-era foame si greata disparuse, asa ca am putut sa mananc. Am bagat in mine doua portii de ceva, nu mai retin ce anume. Am fost atat de distrus in acel punct incat nici acum nu reusesc sa imi aduc aminte ce am facut acolo. Eram foarte slabit, dar asta nu mai conta. Daca puteam manca, aveam timp suficient sa imi revin pe parcurs, ca doar mai erau 300km pana la final.

  

Evident, nu a fost sa fie asa. Dupa vreo 2 ore a inceput diareea si in scurt timp a iesit totul din mine. Cam din 2 in 2 ore trebuia sa ma opresc prin tufe, iar povestea asta nu s-a terminat pana la finalul cursei. Orice mancam, iesea imediat afara. Nici apa nu puteam bea in cantitate mare, pentru ca iesea imediat.

Am decis sa merg mai departe la pas lejer, fara sa fortez deloc, in speranta ca voi reusi cumva sa ajung la final. In cursele foarte lungi teoretic este timp sa iti revii, daca iti joci corect sansele.

Rupeam o bucatica mica mica dintr-un biscuit si o puneam pe limba, fara sa o mestec si fara sa o inghit. O lasam acolo sa se dizolve treptat. Mucoasa bucala are un strop de permeabilitate pentru carbohidrati, asa ca asta am facut tot restul cursei. Intestinul era complet nefunctional, asa ca singura solutie era sa absorb, atat cat se poate, prin mucoasa bucala. E o munca de kinez, dar nu aveam de ales : ori asta ori abandonul.

Cu apa am facut la fel : luam in gura un strop de apa si o tineam acolo cat mai mult timp. Din pacate electroliti nu mai puteam tolera, iar prin diaree pierdeam foarte multe saruri, asa ca treptat au inceput sa se vada semnele lipsei lor – crampe peste tot. Daca contractam un deget de la mana intr-o directie, ramanea acolo intepenit, nu mai venea inapoi, asa ca trebuia sa-l pun la loc cu mana. Nimic grav, doar putin neplacut, dar hazliu in acelasi timp.

Ca sa va faceti o idee despre cat de nasol a fost, am reusit sa mananc doar 8 biscuiti in 24 ore, deci cam 400 kcal. Mai mult nu a intrat. In ziua urmatoare am facut la fel cu mancarea de bebelusi. Am reusit sa absorb 2 plicuri in 24 ore, deci cam 200kcal. Si asta am facut in cele 4 zile pana la final. Mancarea solida iesea imediat afara, gelurile nu puteam sa le vad, asa ca am ramas pe biscuiti si mancare de bebelusi, astea doua intrau daca le tineam in gura in doze foarte mici.

In punctele urmatoare de control am mancat foarte putin, pentru ca stiam ca oricum iese afara. Asa a si fost : cu cat mancam mai mult in puncte, cu atat pierdeam mai mult timp dupa aceea cu vizitatul tufelor, asa ca in final am renuntat.

Consecintele au fost logice, nu mai aveam energie pentru a genera caldura, iar creierul nu mai avea destula glucoza pentru a functiona normal. Treptat, corpul facea shutdown iar mintea se dezintegra.

Aveam geaca de puf de la Florin si luasem incalzitoare chimice la mine, asa ca am reusit sa o scot la capat cumva in privinta incalzirii corpului. Fara astea nu as fi avut nici o sansa. Aveam o bluza de lana pe mine plus geaca de puf si doua incalzitoare si inca o geaca peste toate astea, plus o cagula de lana pe cap, iar mie tot imi era frig. Era clar ca sunt la limita supravietuirii, dar am decis sa-mi joc sansa pana la final. Puteam apasa butonul de SOS in orice moment si veneau sa ma scoata de unde eram, asa ca risc vital nu era.

In privinta dezintegrarii mintii nu putam face insa nimic, iar partea pericuolasa este faptul ca nici nu iti dai seama ca devii treptat o leguma umblatoare. Detalii despre partea asta putin mai jos.

Cumva, cumva, am ajuns la final. Nu ma intrebati cum, pentru ca nu am idee cum se poate sa parcurgi 300km practic fara mancare. La final nu mai era pe mine strop de grasime, iar muschii se topisera si ei. 

Aratam de parca statusem 2 ani in ceva lagar de concentrare. Fara mancare, corpul s-a mancat pe el insusi. Nu stiu sigur cate kilograme am slabit, dar niciodata nu am fost atat de skeletic.
             
A fost pentru prima data cand, dupa cursa, uitandu-ma in oglinda ... mi s-a facut mila de mine ...
         

      

Poti trece pe sub ei, peste ei, sau poti ocoli toata zona. Tu decizi.

In final cursa asta s-a transformat in cea mai dificila aventura din viata mea, iar acum imi este foarte greu sa imi imaginez ceva care sa o depaseasca.

   

Deasemenea a fost cea mai frumoasa experienta din viata mea. In primele 4 zile am fost in apa si noroi pana la glezna si nu exagerez deloc. Apoi vremea s-a racit si au venit ninsorile, asa ca peste mlastini s-a pus un strat de zapada care avea 30-40cm. Zapada era cam pana la jumatatea tibiei, dar erau si zone in care ajungea la genunchi. In ultima noapte a venit o furtuna de zapada, cu vant foarte puternic, iar temperaturile au scazut si mai mult, spre -5 -10 grade.
    

Padurile erau ingropate in zapada, iar eu trebuia sa imi croiesc calea trecand pe sub copacii aplecati sub greutatea zapezii. Sute de copaci au fost doborati de vant, asa ca a trebuit sa gasim o cale de a merge mai departe, peste ei sau pe sub ei. In anumite zone erau atat de multi copaci cazuti, incat singura solutie a fost sa ocolesc toata zona si sa reintru in track pe unde s-a putut.

   

A fost un spectacol fascinant : singur in noapte, zapada peste tot, nici o urma de poteca inaintea mea, vantul care clatina copacii de parca erau niste simple fire de par. Stiu ca toate astea au darul sa sperie, dar daca reusesti sa faci pace cu tot ce ti se intampla, este imposibil sa nu vezi frumusetea din jurul tau.
   
Ciudat poate, dar eu m-am simtit acolo ca acasa, nu am simtit nici un strop de teama. Eram ca un copil in cel mai frumos parc de distractii din lume.

   

Toate astea au facut ca inaintarea sa fie cumplit de lenta. Etapa de 95km am parcurs-o in 29 ore, timp in care am mancat 2 plicuri cu mancare de bebelusi, adica vreo 200kcal. Ireal.
   

Olandezul Teun a fost foarte rapid si nu a prins zapada deloc, asa ca el a putut alerga pana la final. Belgianul Ivo a fost putin mai lent, asa ca a prins un strop de zapada in ultimii 100km.

  

Eu am fost primul norocos care a trebuit sa faca poteca prin zapada aia mare, proaspat cazuta, prin High Fenns, zona cea mai dificila din traseu. Am avut nevoie de 18 ore ca sa parcurg acei 40km, si sa nu uitam ca nu puteam manca. Nu am nici cea mai mica idee cum am reusit.
    

Ultima etapa de 69km am parcurs-o in 25 ore. A fost monstruos. Cum nu mancasem in ultimele 4 zile, treptat bateriile mele s-au descarcat aproape de tot, iar mintea mea s-a dezintegrat aproape complet.

    
  

Momente de lux la LT500 : Nu am poza cu mine dormind in zapada, dar am gasit la altii.

Cu 15km inainte de final pierdusem total contactul cu realitatea : credeam ca sunt un simplu personaj intr-un joc video, personaj care are de parcurs un traseu dement prin paduri, sarind peste copaci doborati de vant.
    

Stiu ca suna a gluma ce scriu eu acum, dar chiar asta credeam atunci. Nu stiam cine sunt, nu stiam unde sunt si ce fac eu acolo, uitasem ca am telefon, uitasem ca am tracker GPS si buton de SOS.
      
In capul meu era un singur gand : ca sunt un personaj intr-un joc video si ca voi scapa de cosmar doar cand se plictiseste cel de la tastatura si opreste calculatorul.
    
E o senzatie extrem de greu de dus sa simti ca nu ai absolut nici cel mai mic control asupra existentei tale, ca nu ai puterea nici macar sa te opresti din mers. Cumplit a fost.

   

Am reusit sa revin la realitate dupa ce am dormit 30 minute in bivy bag, la -10 grade. Da, am dormit intr-o punga de plastic la -10 grade, tremurand de frig ca o frunza. O sa povestesc in detaliu experienta asta intr-un capitol separat.
    

Dar dupa acest somn am reusit sa imi aduc aminte cine sunt si unde sunt, mi-am adus aminte ca sunt intr-un concurs, mi-am adus aminte cum sa folosesc GPS-ul si sa aflu cat mai am pana la final, asa ca am reusit sa parcurg si ultimii 15km.

   

Faptul ca am terminat pe locul 3 este o pura intamplare si spun asta cu toata sinceritatea. Am fost la un milimetru de abandon. Era fix la fel de posibil sa nu termin cursa, si nimeni nu o stie mai bine ca mine.

  

Nu cred ca e posibil sa intelegeti cu adevarat cat de terminat eram daca am fost convins ca sunt un personaj intr-un joc video pe calculator, dar cred ca e destul de clar faptul ca "eu" nu mai eram acolo.
   

Fara energie, probabil ca mintea mea incetase sa functioneze aproape complet. Ramasese un singur neuron, care sarea peste copacii aia doborati de vant, si care era tare nemultumit ca trebuie sa faca treaba asta.

  

Daca regret ceva ? Nici vorba. A fost o experienta cum nu as fi indraznit sa imi imaginez vreodata. Asa ceva nu poti planui. Asa ceva pur si simplu se intampla. Am trecut prin momente despre care citisem prin carti, dar nu credeam ca am sa ajung vreodata sa le traiesc. 

   
E misto sa te uiti la documentare despre supravietuire, dar e cu totul altceva sa treci prin ele - e si mai misto ...

   

   

Stiu ca nu pare, dar asta e poteca. Acolo, prin definitie, orice rau era o poteca.

Despre High Fenns - timp de lectura : 2-3 minute

Daca este ceva ce pretuiesc cu adevarat in viata asta, sunt tocmai aceste momente in care singura fraza pe care o am in cap este : “ … si acum ce dracu fac ca sa scap ?”

   
   

High Fenns este balaurul traseelor din Belgia. E un platou situat la o altitudine de 690m, unde e foarte frig si bate tare vantul. Copaci nu prea sunt asa ca frigul si vantul te lovesc din plin. Ploua aproape nonstop acolo asa ca toata zona e o mlastina enorma. Zona e inghetata cam 120 zile pe an, asa ca alterneaza apa cu iarba inghetata.
   
In zona asta, organizatorii ne-au spus sa nu ne abatem de la track, pentru ca apa poate ajunge la peste 1 metru adancime. Inainte de cursa, majoritatea alergatorilor aveau in plan sa doarma in CP5 pana dimineata, ca sa parcurga bucata asta pe lumina. Pe langa astea, am avut bafta ca fix atunci sa vina frigul si ninsoarea.

   

Cand am ajuns in High Fenns era noapte, era frig, batea vantul cu putere si a inceput sa ninga. In 30 minute era totul alb, iar in 3 ore era totul ingropat sub zapada, iar eu eram in mijlocul celei mai nasoale mlastini din Belgia, cu un zambet tamp pe moaca. Eram atat de incantat ca traiesc asa ceva, incat am scos de mai multe ori telefonul si am filmat, ca sa am amintiri de acolo. Fericire pura.

   

Dupa vreo 5 ore scapasem de portiunea nasoala de mlastina si incepea sa se lumineze de ziua. Totul s-a transformat intr-un tablou incredibil, pictat in nuante de alb. Era imposibil sa merg mai departe, asa ca m-am oprit pentru cateva minute si am admirat peisajul.
    

Este un pictor (nu-i retin numele) care picteaza numai asa ceva : peisaje de iarna. Tablourile lui m-au fascinat intotdeauna cand dadeam peste ele in muzee: un joc nesfarsit de puncte in sute de nuante de alb. Este imposibil sa te uiti la vreun detaliu din tablourile lui, pentru ca nu intelegi nimic. Singura cale este sa privesti tot tabloul, ca un tot unitar, abia atunci tabloul are sens.

   

Ei bine, in acel moment in care noaptea se contopea cu ziua, ajunsesem intr-un asemenea tablou, eram parte integranta din el. A fost aproximativ un minut cand nu stiam sigur daca e noapte sau e zi. Am simtit ca pentru acel minut a meritat totul, ca pentru acel minut a trebuit sa merg eu in Belgia. Nu conta prin ce trecusem ca sa ajung acolo si nici nu mai conta daca voi ajunge sau nu la final.

   
O liniste incredibila s-a asternut atunci peste mine, o liniste care m-a insotit pana la final.

   
   

Drop bag-ul meu : 19kg de haine, pantofi, sistem de dormit si mancare.

 
 
Despre siguranta participantilor la Legends Trail - timp de lectura : 3-4 minute
   

Cursele lor au ca prim obiectiv siguranta participantilor, si pentru prima data am simtit ca treaba asta nu e un simplu text scris pe o foaie de hartie.
   
La centrul de comanda erau mai multe persoane, fiecare avand alocat un anumit numar de participanti, deci un anumit numar de buline pe o harta. Ei urmareau permanent miscarile bulinelor, si luau decizii pentru a avea in permanenta in teren echipe in apropierea lor.
   
Am fost anuntati ca trebuie sa sunam daca ne oprim pentru mai mult de 60 minute, altfel ne vom trezi cu ei pe cap. Nu te descalificau pentru asa ceva, dar daca cumva incercai sa dormi, urma sa fii trezit si intrebat : "Are you ok ???". Categoric nu mai aveai cum sa dormi, ar fi stat langa tine ca sa se asigure ca esti intreg la cap.
   
Pe teren au fost 9 echipe mobile, adica 9 persoane in 9 masini. Echipele mobile erau trimise de catre centrul de comanda in diverse puncte pe traseu, astfel incat cineva sa fie aproape de orice alergator, in fiecare moment.
   
Erau echipati cu tot ce trebuie pentru a merge prin padure, cu rucsac in spate, pana la noi. Cand zapada nu le-a mai permis accesul cu masinile in zona noastra, au lasat masinile unde s-au impotmolit si s-au deplasat mai departe pe jos, prin paduri, in jurul nostru, fara ca noi sa stim.
   
In timpul cursei au fost vreo 2-3 situatii in care m-am intalnit noaptea prin padure cu cate un individ care se plimba si care m-a intrebat ce fac si daca sunt ok, dar atunci am crezut ca belgienii sunt extrem de pasionati de plimbari prin padure noaptea...
                
Poate ca este asa, dar am aflat ulterior ca respectivii erau din echipele lor de siguranta, si ma verificau daca sunt in deplinatatea facultatilor mentale.
        
Conditiile meteo erau destul de nasoale (zapada mare, vant puternic si frig), asa ca nu s-au multumit sa urmareasca bulinele pe laptop, au trimis oameni in teren sa ne verifice.

      
     

Gasiti o cale de trecere dincolo, fara sa picati in vreun rau ? Chiar daca e si zapada peste toate astea ?

   
      

Dupa ce am terminat cursa m-am prabusit intr-un scaun si am cerut un ceai cald si ceva mancare calda.  
        

Am vazut ca vine spre mine un domn ce avea fata luminata de un zambet larg. S-a asezat langa mine, m-a privit lung o vreme, dupa care am inceput sa povestim :
     

             -     Deci tu esti cel care a reusit sa strabata singur zapezile din High Fenns …

             -          Eu sunt ….
        

Inca nu revenisem complet pe planeta asta, asa ca raspunsurile mele erau scurte, vorbeam lent si cu voce pierduta, dupa o oarecare vreme de liniste.
       

             -          Eu sunt cel care a avut grija de tine toata cursa. Eu sunt cel care s-a uitat pe harta la bulina ta permanent, stiam unde esti si ce faci tot timpul…
             

             -          Dar cum de ati avut curajul sa ma lasati sa plec din CP5 in conditiile alea ?
         

             -          Pai … nu stiam ca va ninge atat de mult. Daca am fi stiut, nu te-am fi lasat sa pleci. Am aflat dupa cateva ore ce e acolo, asa ca pe urmatorii i-am obligat sa plece in grupuri de minim 3 persoane.
                 

             -          Si ce s-ar fi intamplat daca cedam ? Ati fi putut ajunge la mine ?
           

             -          Adrian, ai cuvantul meu ca in cel mult 20 minute am fi fost la tine daca apasai butonul. Cand am vazut ce e acolo, am trimis trei oameni dupa tine, nu unul. Au mers cu masina cat s-a putut, dupa care au plecat cu rucsacul in spate prin padure, ca sa fie aproape de tine, si s-au deplasat deodata cu tine, astfel incat cel putin unul a fost tot timpul aproape de tine. Ai cuvantul meu ca nu ai fost in pericol nici un moment.
                 

             -          E placut sa aud asta. Multumesc pentru tot ce ati facut pentru mine. Nu stiam asta cand eram acolo, m-am tot gandit ce se va intampla daca urma sa cedez, dar e placut sa aud acum ca eram in siguranta.
        

             -          Da, asa a fost. O singura intrebare as avea la tine: am vazut ca la aproximativ 2-3 ore faceai o pauza de aproximativ 20 minute. Doar tu faceai asta, la ceilalti nu se vedea asa ceva. Ai pierdut foarte mult timp si nu inteleg ce faceai. Am discutat si cu colegii mei, dar nici unul nu a avut nici o idee. Imi poti spune ce faceai atunci ? 
               

             -          Da. Am avut diaree toata cursa, si cam la 2-3 ore trebuia sa ma opresc in tufe. Asta-i marea minune pe care  am facut-o toata cursa :D
      

             -          Ok…. Nu ma asteptam la asta…. Te las atunci sa mananci ceva. Cred ca iti este foarte foame acum …

    

     

Pare uscat, dar nu e. Ploua permanent. O zona in panta ca asta era ideala pentru somn: era ud dar fara noroi.

    

    

Cateva lucruri despre Legends Trail - timp de lectura : 10-15 minute
     

In primul rand as spune ca Legends Trail este o cursa de aventura, nu un simplu ultramaraton.
     

Prima data am muscat-o cu treaba asta cand am mers la Trans Gran Canaria 360 in anul 2019, crezand ca e un simplu ultramaraton. Mi-a ajuns ce am indurat acolo, asa ca de atunci studiez mai atent cursele la care ma duc.

     

Desi am furat-o grav atunci, mi-a placut la nebunie. Ideea ca tot timpul se intampla ceva neasteptat este foaaaaaaaarte pe gustul meu. Atat de mult imi place incat am inceput sa caut curse din astea.
         
(filmul de mai jos merita vizionat cu sonor)

              
                

         
           

De ce Legends Trail este adventure race ?
      

Pentru ca este in luna februarie cand vremea este absolut oribila.

Pentru ca vor fi sute de copaci doborati de vant peste care va trebui sa treci cumva, sau sa-i ocolesti.

Pentru ca organizatorii te vor baga prin toate mlastinile si noroaiele posibile si imposibile.

Pentru ca in luna februarie ploua aproape nonstop si in cantitati absolut indecente, iar daca cumva ninge, va ninge nonstop si in cantitati indecente.

Pentru ca vei sta 75% din timp in noroi pana la glezna, iar daca cumva ai norocul sa ninga, atunci vei fi ingropat in zapada. Iar cand piciorul va trece de stratul de zapada, se va infunda in acelasi noroi din aceeasi mlastina.

Pentru ca sunt etape foarte lungi si va trebui pana la urma sa dormi afara, fie in noroi fie in zapada, fie in ambele.

    

    

Cursa de 250km se tine de 5 ani incoace, asa ca anul acesta au facut ghidusia asta aniversara : au dublat tortul. 
     

In primul an (2016) doar 15 au ajuns la final din cei 47 de la start. In anii urmatori, cam jumatate au ajuns la final. Acum imi este clar de ce.
          

In prima zi ocoleam apa si noroiul ...

   
   

Cursa scurta (250km) cere o viteza medie de deplasare de 4km/ora, iar in puncte nu ai voie sa dormi inauntru. Fie nu dormi deloc, fie dormi afara, in sistemul tau de dormit, sistem pe care il poti lasa in dropbag, deci nu il cari tu. 
     

Daca nu vrei sa dormi deloc, trebuie sa fii rapid, altfel vei prinde 3 nopti fara somn, si sunt foarte putini oameni pe planeta asta care pot rezista 3 nopti fara somn. Majoritate celor care abandoneaza sunt cei care nu au dormit deloc. Ceva cedeaza pana la urma.
    

Daca vrei sa dormi, trebuie sa fii un strop mai rapid de 4km/ora, ca sa castigi macar 1 ora de somn in noaptea 2 si noaptea 3, asta este un minim acceptabil. Trebuie sa ai in dropbag un sistem de somn functional indiferent de vreme. Daca afara ploua torential, va trebui sa dormi in conditiile alea. Din punctul meu de vedere cea mai buna idee e sa ai in dropbag un cort mic de 1 persoana plus un sac de dormit pentru zero grade, si esti rezolvat. Ceva haine groase oricum mai ai la tine.

      

Cursa lunga (500km) cere o viteza medie de deplasare de 3km/ora, deci e mult mai usor. Deasemenea am avut voie sa dormim in puncte, unde erau fie saltele fie paturi. Boierie.
          

La prima vedere dormitul nu este o problema in cursa lunga, dar nu este asa. Au facut etapa 5 foarte lunga (95km) si este imposibil sa o scoti la capat fara somn daca vremea e nasoala. Eu am parcurs-o in 29 ore, si desi dormisem 6 ore inainte de a porni din CP5, tot nu am reusit sa ajung la CP6 fara sa dorm.

        
Iar ultima etapa nu pare lunga (69km), dar majoritatea ajung atat de rupti in gura incat dureaza aproape 24 ore (eu am avut nevoie de 25 ore …), iar asta inseamna automat si dormit pe undeva.

        
         

Cea mai abrupta urcare din traseu. Eu am prins-o noaptea.

    

      

Organizatorii s-au straduit ca totul sa fie o surpriza. La cursele lor traseul se publica doar cu 7 zile inainte de cursa, astfel incat nu ai cum sa te pregatesti temeinic. Prin ianuarie ne-au anuntat la ce distanta vor fi punctele de control unele de altele si diferenta de nivel, fara sa ne dea si traseul. Prin februarie au afisat lista cu cei inscrisi, doar ca sa mai puna ceva gaz pe foc, iar cu 7 zile inainte de cursa, au afisat si track-ul complet.
        

Pentru mine nu a insemnat chiar nimic : era o linie trasata haotic pe o harta, prin zone si localitati care mie nu imi spuneau nimic. Am observat totusi ca linia cotea brusc spre orice mlastina care era prin zona, semn ca organizatorii s-au straduit sa primim cat mai mult de banii platiti.

          

Aveam un dropbag de maxim 20kg pe care ei il carau de la un CP la altul, iar distanta dintre CP-uri era intre 62km si 95km. Cum ziua puteau fi +15 grade iar noaptea -10 grade, am inghesuit in geanta aia o gramada de haine. Stiam ca voi fi ud permanent, asa ca era important sa plec uscat din punctele de control, pentru un oarecare confort mental, desi stiam ca in maxim o ora voi fi iar in ceva mlastina.

        

Mi-am facut un plan nutritional si un plan de cursa si cam asta a fost tot. Vremea era o mare necunoscuta, asa ca mai mult de atat nu am putut face.

        

Citisem tot ce se poate citi despre cursa asta si am inteles doua lucruri : va fi foarte mult noroi, vor fi multe mlastini si vremea va fi oribila.
              

Un strop de noroi si un strop de apa

Am incercat sa imi imaginez cat de mult noroi va fi, dar acum ca am terminat cursa pot spune ca am fost foarte departe de realitate. Este imposibil sa iti imaginezi asa ceva fara sa fi fost acolo. La noi pur si simplu nu exista asa ceva.
         

In februarie ploua aproape nonstop si ploua in cantitati indecente. Cam 75% din timp am fost in noroi pana la glezna. Este imposibil sa ajungi la final daca ai o problema cu apa sau cu noroiul. Singura cale posibila este sa faci pace cu lucrurile astea.
        

In timpul cursei mi-am adus aminte cum in copilarie, atunci cand ploua torential afara, ne descaltam si fugeam prin toate baltile pe care le vedeam. Era o bucurie fara margini. Undeva pe parcurs am uitat de treaba asta, dar aici in Belgia a fost momentul potrivit sa redescopar bucuria asta. Oricum nu aveam incotro. Asa ca, treptat, am trecut de la evitarea baltilor la trecutul direct prin ele, cu seninatate, iar in final chiar cu bucurie.

      

Am trecut peste multe rauri, iar vreo 10 din ele nu aveau pod, asa ca trebuia sa trecem direct prin apa, iar apa era cam pana la mijlocul gambei.
      

A fost o trecere la un moment dat cand apa era atat de mare incat mi-a fost frica sa trec. Era noapte cand am ajuns acolo, poate daca ar fi fost lumina as fi vazut altfel lucrurile.
     

Am cautat un bat foarte mare si foarte gros cu care m-am proptit in josul apei de o piatra mare, si sprijinindu-ma pe el am indraznit sa trec. Nu am nici o idee cum au trecut fetele pe acolo.

     

Cum ploua aproape nonstop, eram complet ud permanent. Toate potecile erau rauri, iar in zonele cu iarba era o mare provocare sa stai in picioare. O singura cazatura serioasa am tras, dar aterizarea a fost destul de moale, evident in mocirla. M-am bagat in primul rau si m-am spalat de noroi. Oricum eram complet ud, nu mai conta.

        

Primul lucru cand ajungeam in CP : puneam totul la uscat, pe unde apucam.

    
    

Mlastinile lor sunt enorme : cat vezi cu ochii doar apa si cateva smocuri de iarba care ies din apa. Inaintarea prin mlastinile astea e foarte lenta daca nu esti obisnuit cu ele. Eu ma opream dupa fiecare pas si ma uitam cateva secunde unde sa pun urmatorul pas, imi era teama sa nu nimeresc in ceva groapa cu apa mare.
     

Cei care stiu sa treaca prin ele pot merge normal, cu viteza mare. Se pot economisi multe ore intr-o astfel de cursa daca te obisnuiesti cu mlastinile. As zice ca localnicii au un avantaj enorm din punctul asta de vedere.

       

Dupa cum e de asteptat, principalul motiv de abandon este durerea la picioare. Sa stai zile intregi cu picioarele in apa nu e distractiv deloc. Ajungi rapid la celebrul “picior de infanterist” dupa care urmeaza un festival al durerii, destul de greu de dus.
       

Spre surprinderea mea, la mine lucrurile nu au evoluat asa de data asta. Probabil a fost mult prea multa apa, ideea e ca destul de rapid mi s-a desprins complet pielea de pe talpi iar astfel durerea a disparut complet. Nu am indepartat pielea aia, am lasat-o acolo, si bine am facut. Pot spune ca am facut cursa asta fara dureri de picioare, ceea ce a fost o mare surpriza.

Pentru prima data am avut ciorapi impermeabili. Speram ca ma vor proteja de apa, si asta au si facut. Ma temeam insa ca vor retine transpiratia in jurul piciorului, si exact asta s-a si intamplat.
         

Daca e sa trag o concluzie, ciorapii impermeabili sunt complet inutili, inlocuiesc picioarele ude date de apa de afara cu picioarele ude date de transpiratie. S-ar putea ca ei sa fie utili in curse foarte scurte, ceva de genul 4-6 ore, dar in curse atat de lungi transpiratia acumulata in zona picioarelor este la fel de multa cu baltile de apa din exterior.
         

Un singur avantaj ar fi totusi de mentionat : ei fiind un fel de prezervativ tras peste picior, apa dinauntru ramane cat de cat calda, deci pastreaza piciorul ud dar totusi relativ cald. Fara ei, sunt convins ca as fi avut picioarele si ude dar si reci.

        
O solutie ar fi (cred) sa ai un ciorap interior pe care sa-l schimbi foarte des (cam la 3-4 ore, as zice, nu mai mult), dar consumul de timp este foarte mare, nu e prea fezabila treaba asta.
               

              

Au venit zapezile

Dupa trei zile de bai de namol au venit frigul si ninsoarea. 
           
Brusc peisajul s-a schimbat complet. A nins la fel de brutal cum ploua, asa ca in 3 ore era totul ingropat in zapada. S-au pus cam 30-40cm de zapada, asa ca zapada era cam pana la jumatatea tibiei, facand inaintarea extrem de dificila.
          

Zapada proaspata a ascuns complet orice urma de poteca, iar sub zapada era mlastina, asa ca atunci cand piciorul trecea de zapada puteai sa ajungi iar in noroi sau apa.

        

Orientarea a devenit extrem de dificila, viteza a scazut dramatic, asa ca o etapa pe care in mod normal as fi parcurs-o in 18 ore mi-a luat 29 de ore. Mental este foarte greu de dus asa ceva. Daca te uiti la cati kilometri mai ai pana la CP-ul urmator, te cam izbeste depresia.
      

Vantul puternic a doborat sute de copaci, iar noi a trebuit sa gasim o cale de a merge mai departe. Sa treci peste unul singur este destul de usor. Sa treci peste 10 copaci doborati unul peste altul este extrem de dificil, mai ales noaptea.
        

In a cincea zi a venit furtuna de zapada iar temperaturile au scazut si mai mult. Vantul batea atat de tare incat nu vedeam absolut nimic cu frontala pusa pe cap, era totul alb.
         

Am dat frontala jos si o tineam cu o mana la nivelul genunchilor, ca sa luminez de jos in sus, iar cu cealalta mana tineam gluga ca sa imi apar ochii de viscol, altfel nu puteam tine ochii deschisi. Au fost vreo 3-4 ore extrem de distractive in acea noapte, cat timp am fost la altitudine.

       
Dupa ce am coborat in padure am scapat de vant si viscol, dar a ramas zapada si frigul.

      

Asa ca uite cum o banala alergare prin Belgia se poate transforma intr-o adevarata cursa de supravietuire.

Am avut intr-o saptamana absolut tot ce se poate din punct de vedere meteo. Chiar si soare a fost … cam 3 minute :D

       

       

Cu Marian, inainte de startul lui

      
      
    

De la halucinatii la ruperea de realitate si apoi … trecerea in Matrix - timp de lectura : 10-15 minute

          

Marian Scripnic a participat in cursa de 250km.
          
Cu 50km inainte de final mintea lui i-a comunicat ca a terminat cursa, ca a ajuns inapoi acasa la Galati, ca a facut un antrenament si ca acum trebuie doar sa isi gaseasca masina ca sa plece inapoi acasa.
              

A inceput sa-si caute masina, si pentru ca nu o gasea … s-a intins putin sa se odihneasca in iarba. Afara era frig si ploua, dar se pare ca nu l-a deranjat treaba asta.
               

La un moment dat se trezeste cu o echipa de securitate care il intreaba ce face acolo, iar el le spune ca s-a odihnit cateva minute. Afla cu surprindere ca dormea de 3 ore in ploaie. Telefonul lui nu mai functiona, asa ca in final au decis ca e mai bine sa-l opreasca.

                 
    
          
Francezul Belin a fost 28 de ani in trupele speciale din Legiunea Franceza.
            
Pe la kilometrul 400 iese din traseu si ajunge in Germania. Isi da seama ca ceva nu e in regula, se intoarce in traseu, dar nu isi da seama ca merge pe track in directia opusa, adica inapoi spre start.
        
Dupa 8 km se intalneste cu Claire, care ii explica situatia, asa ca revine si el in directia buna ...
    
        

Carlos

Spaniolul Carlos a luat startul in cursa de 500km.
 
Am povestit cu el dupa cursa si mi-a spus cele de mai jos.
              

La un moment dat isi da seama ca se invarte in cerc. Incearca sa iasa din cerc, dar nu reuseste, orice face ajunge in acelasi punct din care plecase.
               

Exasperat, suna organizatorii si le spune : “Stiu ca ma tot invart in cerc, dar nu stiu cum sa ies din cercul asta. Nu puteti sa imi spuneti ce sa fac ca sa nu ma mai invart in cerc ?”
                     

La care cei din organizare ii spun : “Du-te si culca-te, iar cand o sa te trezesti o sa stii cum sa iesi din cercul ala”.
            
        
         

Dupa ce imi povesteste treaba asta, il intreb : “Si te-ai pus sa dormi ?” La care el imi zice :

“Nu pot sa iti raspund la intrebarea asta, pentru ca nu stiu, nu tin minte sa ma fi culcat. Dar tin minte ca m-am trezit la un moment dat si lipseau cam 3 ore din viata mea, 3 ore in care nu am nici cea mai mica idee ce am facut. Problema e ca la trezire nu stiam cine sunt, unde sunt si ce am de facut. Dar mi-am adus aminte ca am un telefon si ca-i pot suna sa vina dupa mine, asa ca asta am si facut. Nu regret nimic, a fost decizia corecta.”

 
Cand s-au intamplat toate astea, Carlos era la 25km de final.... Au ajuns rapid la el si l-au bagat intr-o masina la caldura.

Eu eram cam la 15km de final cand am ajuns intr-o stare foarte asemanatoare (dar nu stiam ca sunt atat de aproape de final). Dealtfel nu stiam nici macar cine sunt, nu stiam unde sunt si ce am de facut. Eram complet rupt de realitate.
                  

Ca sa intelegeti despre ce e vorba, ceva similar experimentezi cand mergi la cinematograf si vezi un film care te captiveaza total. Uiti unde esti, te rupi complet de realitate si te pierzi in filmul pe care il urmaresti.

                  
Diferenta este ca la cinematograf, daca iti iei ochii de la ecranul pe care ruleaza filmul, revii instant la realitate, stii cine esti si unde esti. In starile de care o sa va povestesc, oricat de mult m-am straduit, nu am reusit sa imi aduc aminte absolut nimic despre mine si despre ceea ce aveam de facut.

             

Veti intelege foarte bine situatia daca va imaginati ca ce va povestesc eu este filmul pe care eu il vedeam pe ecran, atata doar ca eu nu eram in stare sa mai ies din acel film.

         
             

Era noapte si tot ce vedeam era o poteca prin padure, zapada pe jos, foarte frig afara, copaci doborati de care trebuie sa trec cumva, iar cand se termina padurea, o luam la stanga sau la dreapta si incepea alta padure. Eram tot timpul cu ochii in GPS urmarind linia care imi indica directia de deplasare, si inaintam pe o poteca fara sfarsit.
            

Treptat mintea a inceput sa creada ca sunt un simplu personaj intr-un joc video pe calculator. Mintea observase ca indiferent ce faceam, poteca nu se termina, iar cand termin un nivel (padurea), treceam imediat in urmatorul nivel (alta poteca in alta padure).
              

Ma simteam complet pierdut in acel scenariu. Ideea de a parcurge la nesfarsit o poteca prin paduri nu era deloc placuta. Am inceput sa ma gandesc daca as putea face ceva pentru a scapa din povestea asta, dar am inteles ca nu este posibil, fiind un simplu personaj dintr-un joc video totul se termina numai atunci cand cel de la tastatura se plictiseste si opreste calculatorul.
                       

Eram foarte dezamagit de situatia in care eram, de faptul ca nu pot sa fac absolut nimic. Trebuia sa execut orbeste ce ma pune sa fac cel de la tastatura, iar starea asta imi displacea profund.

             

La mine literele erau negre iar fundalul transparent, astfel ca literele pluteau peste imagine.

  
  

Atunci am vazut pentru a doua oara Matrix-ul. Prima data s-a intamplat la Trans Gran Canaria anul trecut, dar a fost atat de ciudata experienta incat nu am povestit nimanui, si nu am scris nici pe blog de treaba asta. Dar pentru ca acum s-a intamplat iar, am decis sa povestesc si ciudatenia asta.
                 

In starile astea de desprindere totala de realitate, daca ma uitam catre un anumit obiect, deasupra lui, parca plutind in aer, curgeau litere si cifre cu o viteza foarte mare, exact ca in Matrix. Nu am nici cea mai mica idee ce inseamna treaba asta, imaginea e chiar foarte faina, nu are darul sa sperie absolut deloc.
                     
 Caracterele alea apar numai pe obiectul pe care imi focusez atentia, nu si pe cele din jur. Caracterele curg si se transforma unele in altele, plutind in aer cumva, intr-o imagine cat de cat apropiata cu ce au facut aia in film. Atata doar ca literele astea pe care eu le vedeam erau de culoare neagra si pluteau pur si simplu in aer peste obiect, fara ca imaginea de ansamblu sa fie modificata in vreun fel.
                           

E ca si atunci cand tii cursorul pe un obiect dintr-o pagina web, dupa care deasupra apare un alt text cu explicatii. Asa ceva. Foarte interesant.

          

Era atat de ciudat totul, incat am inceput la un moment dat sa ma gandesc daca toate astea sunt adevarate sau nu, daca tot ce vad eu este realitate sau este ceva imaginar. De exemplu mi-am dat seama ca totul ar putea fi un simplu vis, iar in realitate eu sa dorm in acele momente. O parte din mine inca mai spera ca totusi nu sunt intr-un joc video, si cautam ceva care sa ma ajute sa lamuresc situatia.

       

Intr-un final mi-a picat o fisa. Ma tot gandeam de ceva vreme daca nu cumva exista o cale ca sa aflu daca tot ce experimentez eu este imaginar sau este real, si la un moment dat mi-am dat seama ca GPS-ul din mana mea ar putea fi solutia. Mi-am dat seama ca daca pe GPS apare o linie la un moment dat (un drum) si apoi acel drum apare si in imaginea pe care eu o vad, atunci totul este real, deci nu sunt intr-un joc video. 
        
Ideea mi s-a parut foarte buna (oricum era singura idee pe care am avut-o in orele alea de mers automat prin paduri).
               

Am asteptat pana a aparut un drum pe GPS-ul meu, dupa care, cu mare emotie am asteptat sa vad daca acel drum chiar apare si in ceea ce vad eu. Cu mare bucurie am constatat ca drumul a aparut si in imaginile pe care eu le vedeam, asa ca in acel moment am inteles ca totul este real, ca mintea mea este absolut terminata daca am fost in stare sa cred ca sunt un personaj intr-un joc video.
                   

Atunci am inteles ca este absolut necesar sa dorm, orice ar fi, ca sa revin in realitate, altfel as putea sa fac cine stie ce lucruri. Sa nu uitam ca in acele momente nu stiam cine sunt, unde sunt, ce am de facut, nu stiam absolut nimic despre mine si despre ceea ce am de facut.

         

km 400 - 5 minute de pauza

E o mare minune ca am reusit sa imi dau seama ca trebuie sa dorm ca sa revin la realitate.
                    

Problema mare era ca aveam la mine doar bivy bag-ul, o simpla punga de plastic, iar afara erau cam -10 grade. In CP6 am intrebat un voluntar cum va fi vremea si mi-a spus ca se incalzise si ca nu mai era zapada, asa ca am lasat acolo sacul de dormit si bivuacul, si am luat cu mine doar sacul de supravietuire, care era in lista cu echipament obligatoriu.
            

Am mers mai departe cam jumatate de ora in speranta ca o sa gasesc prin padure un post de vanatoare (e o cutie facuta din scanduri care te fereste de vant), dar nu a fost sa fie nici una pe acel tronson.
           

M-am oprit si am decis sa dorm cu ce am, orice ar fi. Am gasit un copac foarte gros, asa ca m-am ascuns dupa el ca sa nu ma sufle vantul care batea cu putere. Pe jos era zapada asa ca era exclus sa ma intind pe jos in punga aia de plastic, as fi inghetat rapid.
                

Am desfacut rucsacul si am gasit in el o punga de plastic in care aveam o bluza uscata. Am luat punga aia si am pus-o pe jos langa copac, pe zapda, si m-am asezat cu fundul pe ea. Mi-am luat in brate picioarele si le-am strans la piept cat am putut, ca sa imi tin singur de cald, apoi am tras sacul de bivuac peste cap si peste corp, pana jos la nivelul zapezii, dupa care l-am impins in lateral cat s-a putut, ca sa fac o bula de aer cat mai mare in jurul capului, unde sa se incalzeasca aerul de la respiratie.
                    

Stiam ca vaporii de apa vor condensa pe sacul de bivuac si ca tot sistemul asta va deveni o mare baltoaca cu apa, dar important era sa dorm 30 de minute, nu mai conta ca urma sa ma trezesc ud.

             
Am pus alarma la ceas la 30 minute, dar nu pentru a ma trezi, deoarece stiam ca ma voi trezi din cauza frigului de multe ori. Am pus alarma la 30 minute ca sa nu ma ridic de acolo mai repede de 30 minute sub nici o forma, indiferent ce se intampla.
                

M-am sprijinit de copac, am inchis ochii si am lesinat. Dupa vreo 10 secunde m-am trezit tremurand de frig ca o frunza. Am ignorat starea si am inchis ochii la loc. Am lesinat la loc. Toata povestea asta s-a repetat de cel putin 10 ori. Au fost 30 minute de somn profund amestecat cu treziri convulsive din cauza frigului.

             
A fost cel mai cumplit somn prin care am trecut pana atunci. Dar a functionat.
            

Cand a sunat ceasul eram ud leoarca si tremuram de frig. Curgea apa pe interiorul sacului, iar eu stateam in mijlocul unei baltoace de apa. Dar toate astea nu au mai contat.
           
Cand am iesit din sac se aprinsese iar becul in capul meu : am stiut cine sunt, am stiut ca sunt la un concurs in Belgia si mi-am adus aminte cum se foloseste GPS-ul. Mi-am adus aminte ca am telefon si cam am tracker GPS, iar pe tracker am un buton SOS pe care il pot apasa si vor veni dupa mine. Toate astea … le uitasem complet.

             

Tremuram de frig, asa ca mi-am strans lucrurile, le-am bagat asa ude in rucsac si am plecat rapid mai departe ca sa ma incalzesc, dupa care am inceput sa manevrez GPS-ul ca sa aflu unde sunt si unde mama dracului e finalul….

          

Cu bucurie am aflat ca sunt pe track, deci nu o luasem aiurea pe undeva. A fost o mare usurare sa aflu treaba asta. Indiferent cat de dus fusesem, se pare ca mintea intrase pe modul automat la capitolul navigare dupa atatea zile si nopti, si reusise sa ma tina pe track fara ca eu sa imi dau seama. Devenisem un robot specializat in urmarirea track-ului. Tot restul se prabusise. Incredibil.
          

               

Tipic : trebuie sa treci cumva de ei

Apoi am reusit sa aflu ca mai am 15km pana la final. A fost jumatate bucurie, pentru ca era relativ putin, dar era si un strop de dezamagire, pentru ca stiam ca nu merg cu mai mult de 3km pe ora in conditiile alea, asa ca trebuia sa indur cumva inca 5 ore prin paduri.
             
Mancare nu putem manca, trecusera cel putin 12 ore de cand nu mai mancasem absolut nimic, sticlele cu apa erau inghetate bocna din timpul zilei, deci de mai mult de 12 ore, asa ca nu era prea roza situatia, nu eram chiar sigur ca voi rezista pana la final.
               

Dar eram totusi bucuros ca mi-am adus aminte unde sunt, si speram sa reusesc sa mai stau in picioare inca 5 ore. Stiam ca pot apasa oricand butonul de SOS, asa ca am reusit sa imi pastrez calmul chiar si in situatia aceea.

        

Au trecut cumva si cele 5 ore. Nu am avut curajul sa ma uit nici la ora si nici la distanta, mi-era teama de o reactie ciudata a mintii. Singurul lucru la care ma gandeam era ca pasul ala pe care tocmai l-am facut m-a dus cu un pas mai aproape de final. Am reusit sa raman pozitiv, bucurandu-ma de faptul ca reuseam sa fac pas dupa pas. 
                   

Cu vreo 2km inainte de final m-a asteptat un voluntar. Am vazut o lumina in noapte, si abia in acel moment am fost convins 100% ca totul este real. Se pare ca mai ramasese un strop de teama ca poate-s intr-un joc video. E foarte greu sa descriu bucuria de a intalni un om in acea noapte, dupa evenimentele prin care am trecut.
                

Dupa cum am mai spus, in cursele astea ajung sa pierd absolut totul. De data aceasta mi-am pierdut aproape complet inclusiv mintea, asa ca bucuria de a primi orice, absolut orice, este incredibila. Bucuria de a intalni un om in acea noapte …. este imposibil de descris.
                   

Probabil se vedea pe mine ca vin de pe o alta planeta, asa ca dupa ce m-a intrebat daca sunt ok nu a mai zis nimic, repeta doar din minut in minut : mai sunt 1.8km, mai sunt 1.7km, mai sunt 1.6km ….

          
          
           

Rafa inainte de start

Cum sa dormi in conditii extreme - timp de lectura : 3-5 minute

Daca ati citit paragraful de mai sus ati aflat cum am reusit sa dorm intr-o punga de plastic la -10 grade.
         

Dar nu a fost singura situatie extrema prin care am fost nevoit sa trec. In noaptea anterioara nu a fost asa de frig, temperatura era in jur de zero grade, asa ca pe unele vai ploua torential si era apa si noroi pe jos, iar pe alte vai era zapada mare, iar sub zapada era acelasi noroi.
           

Cum etapa se prelungise la peste 24 ore din cauza zapezii mari, mi-am dat seama la un moment dat ca nu voi reusi sa ajung la CP fara sa dorm. Halucinatiile erau deja atat de dese incat nu mai puteam fi sigur pe absolut nimic din ceea ce vad ca este real, asa ca trebuia sa gasesc o solutie sa dorm.
               

Aveam la mine sistemul de dormit (izolir, sac de dormit si sac de bivuac), atata doar ca era atat de mult noroi peste tot incat a fost imposibil sa gasesc un loc unde sa le intind fara sa se umple de noroi.
                

Dupa vreo ora de mers mi-am dat seama ca nu gasesc nimic uscat, asa ca trebuia sa gasesc cumva o solutie sa dorm in conditiile alea.
              

Mi-am adus aminte de ceva ce citisem mai demult : daca temperatura nu e sub zero grade, te poti culca pur si simplu pe jos, iar frigul te va trezi cand temperatura corpului scade sub o anumita valoare. Nici macar nu e nevoie sa pui ceasul sa sune, cu siguranta te trezesti dupa cateva minute.
           

Trezitul nu e chiar partea cea mai placuta in toata treaba asta : te vei trezi in convulsii de frig. Corpul se apropie de hipotermie asa ca va contracta brutal toti muschii corpului pentru a genera caldura. Te vei trezi tremurand din tot corpul, asa ca trebuie sa o iei la fuga foarte repede, ca sa te reincalzesti.
                

Alta idee nu am avut in acele conditii, asa ca am incercat treaba asta. Am gasit un loc in panta, astfel incat apa sa nu balteasca si sa nu fie noroi, am intins izolirul pe jos si m-am intins pe spate asa cum eram, cu toate hainele ude pe mine. Am pus mainile pe piept, ca sa nu ajunga in noroiul din jur.
              

Cand am ajuns prima data in pozitia aceea m-a busit rasul : mi-am dat seama ca fix asa as arata daca as fi fost mort. Imi imaginam ca ar putea trece cineva pe poteca in timp ce eu stau acolo intins pe spate in pozitia aia, noaptea, in ploaie, si cu siguranta primul lui gand ar fi fost ca a dat peste un cadavru in poteca.

Mi-am dat seama ca daca ma pot hlizi de situatia mea e totul ok, inseamna ca nu sunt la limita. M-am uitat la ceas, am inchis ochii si in 2 secunde am adormit.
          

La un moment dat mi s-au deschis ochii si am sarit in sus ca ars. Atat doar ca nu era de la caldura, ci de la frig. Tremuram tot de parca ma electrocutasem.
                    

Ma uit la ceas : 1 minut ! Da, dormisem 1 minut !
            
Stiu ca nu pare mult, si cu siguranta nici nu este mult, dar descarcarea de adrenalina cauzata de frig m-a facut sa o iau la goana si aproximativ o ora am uitat complet ca mi-e somn :D
           

Dupa o ora si ceva trece efectul adrenalinei, iar corpul incepe sa-si aduca aminte ca are nevoie de somn.
           
Teoria spune ca a doua oara este mai usor, intotdeauna.... Am cautat un loc in panta, si cand l-am gasit am repetat figura. E chiar misto stilul asta de somn, atata doar ca trezitul e cam horror.
          

Cand ma trezesc, primul lucru .... ma uit curios la ceas : 5 minute ! Uraaaaaaaaaaaaa ! Dormisem 5 minute !
         

Evident ca am luat-o la fuga, tremuram iar din toate extremitatile. Ei bine, asa am reusit sa ajung la CP in acea noapte, cu somnuri din astea electrocutate.
              

Da, stiu ca suna cam extrem ce am facut, dar fix pentru lucrurile astea ma duc acolo. In viata de zi cu zi este imposibil sa treci prin asa ceva, este imposibil sa experimentezi asa ceva.

         

Sunt foarte incantat ca am trait cele doua experiente cu dormitul in conditii extreme, dar concluzia pe care am tras-o dupa aceasta cursa este ca de acum incolo voi avea la mine un sistem de dormit perfect functional indiferent de vreme. Iar pe viitor nu am sa mai intreb pe nimeni cum e vremea …
           

Da, e misto cu dormitul intr-o punga la -10 grade, sau direct pe jos in noroi la zero grade, dar ajunge o singura data in viata. Prefer un sac de dormit data viitoare :D