Faget Tour 2011

7k trail running
diferenta de nivel pozitiva : 270m

Time : 38:29
Age group : 3/10


Track gps

       Inca dinainte de semimaratonul de la Oradea am inceput sa alerg prin padure. E foarte aproape de casa asa ca imi era mai usor sa ajung in padure decit sa ma duc pina in parc. Pe linga asta, alergatul prin padure mi-a cazut cu tronc de la prima incercare : vara e racoare, sute de pasari cinta, caprioare prin luminisuri, iar toamna devine un adevarat spectacol cind frunzele se astern intr-un covor gros auriu.

       Am incropit un traseu de 5km pe care il alergam cu regularitate. Era semnificativ mai greu decit prin parc, dar treptat m-am obisnuit.

       Concursul era la numai o saptamina dupa semi-ul de la Oradea asa ca m-am inscris la proba scurta de 7km. Imi amintesc cu drag cum ma uitam cu admiratie la cei inscrisi la proba lunga de 24km si nu intelegeam cum pot sa alerge o asemenea distanta. Eram fascinat de puterea lor. Stiam ca sint multe lucruri de invatat, dar pe atunci nu stiam ce anume.


       Evident ca nu m-am putut rabda si am plecat prea repede. Simteam ca merg prea tare dar nu m-am putut abtine. "7km e putin si pot sa rezist asa pina la final", imi tot repetam in gind.
       Traseul incepe direct cu o urcare foarte abrupta asa ca dupa citeva minute, cind ajung in virf, eram deja cu senzatie de voma si complet ametit de cap. Bun inceput, tipic pentru incepatori.

       Reduc putin viteza si imi revin treptat pe bucata relativ plata care urmeaza, iar cind incepe coborirea gonesc cit ma tin picioarele pe marginea unei ripe adinci. Misto ar fi fost sa ma impiedic atunci ...

       Odata ajuns jos in poiana reusesc splendida performanta sa ma ratacesc. Poteca ma duce la un riu pe care il trec fara sa ma gindesc prea mult iar cind ajung in mijlocul unei paduri de urzici inalte cit mine imi dau seama ca am iesit de pe traseu.

       Intelectual fiind (paduri cutreieram) imi dau seama unde trebuie sa ajung, asa ca am doua variante : sa ma intorc pe unde am venit pina ajung iar in traseu sau ...... sa o iau prin urzici in directia drumului.

       Ati ghicit ce am facut. Prostia se plateste, intotdeauna, asa ca imi era clar ca trebuie sa platesc. Am scos un urlet prelung de lupta si am gonit printre urzici. Pacat ca nu a filmat cineva tot delirul asta. Tulai dulce-i disperarea. Ar fi la fix acum sa ma uit acum la filmarea asta, tare-mi place sa rid de mine cind mi-s bou.

      Ajung la punctul de control, trec drumul si incepe iar urcarea. Cum nu e nimeni in jur imi dau seama ca sint pozitionat destul de bine, depasisem foarte multi pe urcarea cea nasola de la inceput, asa ca nu ma mai agit, trebuia doar sa merg constant. Oricum energie nu mai aveam, dupa aberatiile de pina atunci imi cam terminasem toate rezervele.

       Ajung din urma un concurent dar imi dau seama ca e odihnit si ca nu il pot intrece. Stau cuminte in spatele lui si pastrez ritmul lui. Decizia asta avea sa fie extrem de utila mai tirziu, fara el as fi ajuns mult mai tirziu la sosire.

       Cineva rasucise un indicator de pe traseu astfel incit indica o directie gresita. Cel dinaintea mea probabil stia traseul si a mers pe directia buna. Am vazut ca indicatorul arata in alta parte, am incercat sa-l atentionez, dar alerga atit de sigur pe el incit mi-am dat seama ca stie traseul, asa ca m-am luat dupa el.

       Am terminat pe locul 3 la categoria mea de virsta. Nu va minunati prea tare, cel de pe locul 4 avea peste 60 de ani.

       Am mincat o tona de pepene rosu dupa terminarea cursei, iar dupa vreo ora a fost gata si gulas-ul, asa ca ziua s-a transformat intr-una perfecta, mai putin mustrarea de constiinta ca am furat locul 3 unui pensionar.
Daca as fi stiut, zau ca ma opream vreo 10 minute sa fac un strop de plaja.

       O zi frumoasa, insorita, alergare deliranta, pepene rosu rece, gulas bun, neuron fericit, pensionar trist. Amin.

Semimaraton Oradea 2011

21k flat running

Time : 1:55:05
Age group : 17/29
Open general : 62/103

Mona

Time : 1:57:55
Age group : 2/4
Open general : 70/103


Track gps

       Dupa extraordinara performanta din aprilie de a alerga 10km prin parc impreuna cu Bonzo totul s-a schimbat. Alergasem din cind in cind in ultimii 2 ani dar de fiecare data 10 ture de pista adica 4km, iar asta devenise in mintea mea maximul posibil ce putea fi alergat de catre un om normal si vaccinat.

       Circulau din cind in cind zvonuri cum ca nustiucare alergase 20 ture de pista dar povestile astea erau la fel de fantastice precum aparitia ozn-urilor in padurea hoia. Toata lumea stie de ele, nimeni nu le-a vazut.

       Asa se face ca in ziua in care am spart globul de cristal in care inotam in cercuri marunte de citiva ani mi-am dat seama ca totul e posibil. Mia-m dat seama ca e posibil sa alerg 21k iar odata realizata treaba asta imi era clar ca voi putea alerga si un maraton. Pentru mine 10k a fost cea mai importanta bariera de depasit, a fost punctul in care mi-am dat seama ca orice se poate.

       Entuziasmul meu l-a molipsit si pe Dani (Miclea Dan, coleg la firma) asa ca dupa citeva zile aveam in plan sa alergam un semimaraton la Oradea in septembrie. Mona s-a aratat si ea interesata sa alerge un semimaraton dar in scurt timp s-a plictisit de antrenamente si a hotarit sa vina dar ... fara sa se mai antreneze.
Ea a abordat o teorie complet diferita - cel mai important e sa fii foaaaaaaaarte odihnit la concurs :D

       Alergam de 2-3 ori pe saptamina si usor usor am ajuns la 12k, 15k, 17k. Cei 21k ai unui semimaraton parea inca extrem de greu de atins asa ca planul era sa ii ating doar la concurs, la antrenamente sa fac maxim 17k.
 

       Planul e extrem de important, fara un plan e destul de putin probabil sa realizezi ce iti doresti, dar destul de repede am aflat ca viata devine interesanta de-abia cind iti bagi picioarele in el. Asa se face ca intr-o seara, extrem de nervos fiind (nu mai tin minte ce sau cine ma suparase) m-am dus pe pista si mi-am anuntat neuronul "fie alerg 21km fie o sa mor incercind". Punct.

       A fost cumplit de greu. Am crezut ca-mi pica picioarele, ca-mi explodeaza plaminii, ca mi se rup in doua mitocondriile, toate catastrofele posibile si imposibile imi erau prezentate de stimabilul neuron iar eu am avut puterea sa-i zic "hai sictir" de fiecare data.

       Nu stiam mai nimic pe vremea aceea, nu bausem apa, nu mincasem nimic, asa se face ca dupa ce am terminat m-am trezit cu o foame atit de cumplita incit daca as fi vazut un copil cu ceva mincare in mina i-as fi infulecat mincarea si probabil cu un drum as fi mincat si copilul. M-am infipt in prima alimentara si am luat doua ciocolate pe care le-a mincat in subosecunda. Si o sticla cu apa pe care am baut-o. Probabil sticla am mincat-o.

       Satisfactia ? De nedescris. Pluteam. Parca eram la un joc de poker si aveam 5 asi in mina. A fost extrem de greu fizic dar de o mie de ori mai greu mental.

       Atunci am inteles ca nu exista limite. Limitele din capul nostru nu sint reale, noi ni le stabilim, mai precis neuronul cel conservator care, dragutul de el, ne vrea binele dar dupa zeci de ani de stat cu fundul pe o canapea a uitat de ce sintem in stare.

       A fost suficient sa alerg o singura data cei 21k ca sa stiu ca ii pot alerga oricind. Inca in zid se darimase. Deasemenea in acel moment mi-a fost extrem de clar ca pot alerga un maraton. Stiam ca va fi cumplit de greu, dar stiam ca lupta e cu neuronul si ca asa cum l-am invins atunci il voi invinge si data viitoare.

       La concursul de la Oradea eram relaxat. Stiam ca il termin, restul nu conta. Mona nu se mai antrenase deloc, pentru ea era de neconceput sa pierzi atit de mult timp cu antrenamentele. A hotarit sa participe si ea la semi cind m-am inscris eu, cu o zi inainte de concurs. Pe loc, pur si simplu. E si asta un plan, doar ca e cel mai scurt plan din lume : azi ma inscriu si miine alerg un semimaraton :D

       A fost foarte cald. Evident am plecat foarte tare. Evident nu am baut apa. Evident nu am mincat nimic. Intre timp am invatat multe. Atunci nu stiam nimic. Surprinzator de multa lume pe margine, incurajindu-ne. La nici un alt concurs din tara nu a fost atit de multa lume pe margine.

       Am terminat amindoi in mai putin de 2 ore. Mona a fost pe locul doi la categoria ei, dar asta nu am stiut atunci, am vazut ulterior cind s-au afisat rezultatele pe site.

        A fost un weekend frumos. Imi amintesc cu drag de Oradea. Iar destinul a vrut sa revin acolo, probabil i-a placut si lui ...