90km alergare montana
7500m diferenta de
nivel
timp limita : 40 ore
concurs intrerupt dupa
14 ore din cauza conditiilor meteo, timp in care am reusit sa parcurgem 50km si
4200m diferenta de nivel
Locul 7 la mixt
Viorica, jumatatea mai mare (la suflet) a echipei noastre "Restul e poezie", transmite universului un mesaj extrem de important
 |
| Echipa 002 - Restul e poezie |
Marathon 7500 – primul meu ultra. A fost sau
nu a fost ?
Despre
acest concurs devenit o legenda in Romania, probabil si in afara tarii, am
aflat anul trecut cand incepusem sa alerg mai mult. Lorenzo si Alin
participasera la proba scurta si mi-au relatat cu incantare experienta lor.
Suna
tentant ce auzeam : natura minunata, alergare in echipa, cel mai greu
concurs din tara. Visul meu a inceput sa prinda contur imediat.
De
atunci pana la start aveam sa parcurg in concurs cateva maratoane montane si de
sosea, il cunoscusem pe Adi la una dintre alergarile lungi de weekend. Mi-a
spus ca va participa si el la ultramaratonul din Bucegi si ca inca nu avea
coechipier. Asa ca intr-o zi, dupa mai multe antrenamente comune, mi-am luat
inima in dinti si l-am intrebat… si mi-a raspuns « Da. » Adi avea mai
multe concursuri importante la activ printre care si cateva ultra, era pozitiv
si rabdator cu nepriceputii.
Fericirea
mea se raspandise pe toata padurea Fagetului. Aveam echipa !
 |
| toate sint extrem de utile :D |
Am
abordat concursul cu cea mai mare seriozitate : regulamentul a fost citit
si rascitit, echipa avea nume si imn, echipamentele toate adunate, strategiile
pe cat posibil stabilite, muschiul antrenat, despre mental stiam ca era acolo.
Cand
ma intreba cineva daca eram pregatita, raspunsul era DA. Iar in gandul
meu : « cum naibii sa fii pregatit pentru asa ceva ? »
Adi
spunea ca nu stiu ce ma asteapta. Nu stiam si asta imi dadea putere si
speranta.
Cum
credeam ca va fi la concurs ? Stiam ca va fi un traseu foarte tehnic, ca
va trebui sa alergam in echipa, pe vreme buna si rea, ziua si noaptea, sa
urcam de trei ori la Omu,
sa fim atenti la semnalele pe care ni le da corpul astfel incat sa-i gestionam
energia pana la linia de finish.
Urma
probabil sa ne intalnim si cu monstruletii din noi si sa aflam cine stie ce
adevaruri.
Cum
a fost la concurs ? Pai a fost minunat pana la km 50, cand am aflat ca trebuie
sa pliem aripile. Cursa noastra se termina la
Gura Diham – PC8, unde ajunsesem voiosi,
proaspeti si leoarca, gata sa ne confruntam cu noaptea, ploaia, ceata, cu Omu 2
si Omu 3.
Din
estimarile lui Adi, urma sa incheiem cursa sub 30 de ore.
 |
| Sindromul liniei de finish netrecute |
Mi-a
luat cateva zile sa diger aceasta informatie brutala. Cred ca am avut de
suferit de sindromul liniei de finish netrecute :D
Monstruletul
nu a iesit pe parcursul cursei, dar isi arata fata acum : se astepta sa-i
fie greu si nu a fost lasat sa sufere de nu mai stiu ce durere si epuizare pe
culmi.
Nu
pot sa scap din vedere insa frumusetea acestui concurs, a traseului si a
oamenilor intalniti. Organizarea a fost cat se poate de buna, voluntarii
dedicati si inimosi.
Un
Silviu Balan prezent mai pe toate culmile, supraveghindu-ne aidoma unui tap de
munte, cu incantare si ospitalitate. Un coechipier competent, solid si atent,
care a spus ca ma bate daca ma apuc sa alerg prea tare :D
Nu
a existat nici o clipa in care sa simt ca locul nostru nu ar fi fost acolo. Vreau
sa revenim ! Restul e poezie.
 |
| Nu este raspunsul cel care lumineaza, ci intrebarea |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu