Maraton Apuseni 2015

44km alergare montana

Terminat in 6 ore si 48 minute

ciuperci

Nu stiu cum se face, dar cursa asta e intotdeauna mai grea decit imi imaginez. De la an la an au facut-o din ce in ce mai grea, mai lunga si cu urcare mai multa, dar desi stiam ce ma asteapta si ma pregateam mental, in traseu am ramas si anul acesta surprins de gradul de epuizare la care m-a adus.

Un strop daca-l mai lungesc pot sa-l denumeasca fara problema Ultramaraton Apuseni, ceea ce nici nu ar fi o idee rea, cred ca ar fi ultra-ul cu cel mai mare numar de participanti din Romania.

Targetul era sa scot un timp mai bun ca anul trecut, chiar daca e mai grea cursa, si sa alerg ultimii 5 km de urcare. Anul trecut ne-am cam tirit pe acolo si am stabilit ca anul asta o sa alergam, indiferent ce ar fi.

 

 

Startul m-a gasit in fusta ….  Cum mama dracului am ajuns in fusta la start ? Tipic ghinion moldo-valah ...

Am alergat cu o zi inainte in Hoia si m-au rapit extraterestrii. Mi-au facut tot felul de teste de inteligenta, dupa care m-au pus sa le parchez nava spatiala intre doi copaci, cu spatele. Proasta idee. Eram baut. Le-am julit hardughia dedesubt si pe o parte, cred ca o mai chituiesc si acu. La plecare m-au imbracat in fusta. Probabil nu au fost prea multumiti de parcarea aia … Cu ocazia asta ati aflat si de ce-s strimbi copacii prin Hoia …

Imi termin alergarea, ma duc acasa si la o tacla pe FB ma ia gura pe dinainte si zic cum ca as alerga la Apuseni si in fusta. Nu ma intrebati de ce, ca nu stiu. Testele alea cred ca mi-au ametit neuronul cel singuratic. Am incercat eu sa dreg busuiocul la final, dar ezitarile mele au dus la fraze neadecvate, cum ca as fi “fricoasa” daca nu fac ce am zis …

Acu sa fim seriosi …. eu … fricoasa ?

Inacceptabil.

Am mai incercat-o si pe aia cu “dar poate nu incape pe mine” …. Ghinion, a incaput.

Am mai incercat-o si pe aia cu “dar poate o stric” …. Ghinion, nu i-a pasat nimanui

Mai fusese vorba si de o floricica in par, de care am scapat usor, pentru simplul fapt ca nu am par in cap. Nu destul, adica.

 

 

Asa ca ma aflam la start gata de lupta si in fusta. Dupa start am alergat usor pe urcare. Traseul incepe cu o urcare usoara dar destul de lunga, pe care de obicei o parcurgeam la pas. Acum m-am simtit bine si am alergat-o. Dupa coborirea de pe Buscat am constatat ca sint linga Luci Clinciu si linga Vezentan, semn ca mersesem prea tare, pe astia numai in poze ii vad de obicei. Dar cum ma simteam bine am continuat sa pastrez ritmul. Vad eu mai incolo ce fac.

Cum numarul il ascunsesem sub fusta (ca sa se vada cit mai bine frumusetea de fustita aurie), de fiecare data cind voluntarii ma intrebau ce numar am, ma opream si ridicam fusta ca la Moulin Rouge, ca sa poata citi numarul. Ce usor poti face fericit un voluntar …

Lunga coborire prin jnepenis si padure decurge fara probleme, iar cind ajung pe pasune dau peste Horea Oarga care voluntaria de zor, mai precis urla si fluiera frenetic si ne incuraja. Ma vede, ma incurajeaza, iar la vreo 10 secunde, dupa ce trec de el, il aud urlind : “sa-mi bag piciorul, e fusta aia de pe tine ?”

Nu, frate, stai linistit, e echipament de compresie.

 

 

Pasunea se continua cu o mocirla enorma, in care ma infig si eu cu tandrete. Nu am vrut neaparat dar asa a fost sa fie. Cum cica face bine la reumatism, am multumit pentru ocazie si am continuat sa alerg indreptindu-mi cutele fustei, multumit ca nu mi-am stropit fustitza …

Aici l-am ajuns pe Radu Vadan, care alerga cu ciinele lui, pe nume Iepure. De ce il cheama pe ciine Iepure ? E secret. Nu pot sa va spun.

La punctul de control impart bezele, imi umplu bidonul cu apa si plec mai departe. Inca ma simt foarte bine asa ca alerg constant pina jos in Sagacea. Caldura devenise greu de suportat asa ca m-am dezbracat. De fusta nu era decent sa ma ating, asa ca am dat jos tricoul.

In fusta si la bustul gol … Clar urma sa fac ravagii pe traseu.

Pe urcare am mincat si am ascultat povestile masculilor care ma depaseau. Stiu ca e greu de crezut, dar au fost citiva care nu si-au dat seama ca-s barbat decit dupa ce au trecut de mine si mi-au vazut fatza… Cum se poate sa nu observi niste picioare groase si paroase ? Cum se poate sa nu observi spatele deloc delicat, ca sa nu mai vorbim ca eram si dezbracat ?

Singura explicatie e ca au stat cu ochii doar pe fundul / fusta ce le-a aparut in fatza. Asta spune multe despre … puterea de concentrare a barbatilor. Laser, frate !

A fost unul care a fost incintat de idee si a spus ca la anu’ vine si el in fusta.

Au fost citiva care m-au certat ca port kiloti …

Au fost unii care m-au intrebat ce am sub fusta, iar cind m-am oferit sa le arat nu au avut curajul sa continue … Ce oameni … Sedusa si abandonata …

 

 

Una peste alta a fost distractiv. Atit de distractiv incit atunci cind am ajuns in virful dealului am tras o trinta ca o lady, adica am picat ca o scindura, fara sa apuc sa ma sprijin cu nici o extremitate. M-am ridicat si mi-am indreptat fusta, sa stea bine pliurile, apoi in spate, grijuliu, sa nu mi se vada kilotii. Am picat ca o lady, m-am ridicat ca o lady …

Coborirea pina sub Scarita Belioara a fost tare lunga. Apa nu mai aveam si caldura era greu de suportat, iar picioarele se cam saturasera de atita coborire. Si cu energia stateam cam rau. Am mincat numai caju si migdale si se pare ca nu e o idee prea grozava pentru o cursa asa scurta cum e un maraton, dureaza prea mult pina se absorb astea din intestin. In final tot la carbohidrati o sa ajung pentru maratoane. Gata cu experimentele.

La punctul de control una din voluntare se tot uita cu coada ochiului la mine. Dupa vreo doua minute isi face curaj si ma intreaba “si totusi, ce e cu fusta asta pe tine ?”  Ridic privirea si ma uit senin in ochii ei, dupa care spun fara sa clipesc “am vrut si eu sa fiu frumoasa azi …”, dupa care ma ridic si plec mai departe. Am lasat-o acolo pierduta pe ginduri ….

 

 

Urcarea in rezervatie a fost nasoala. Eram fara energie si muream de cald. Decid sa iau un gel. Unul singur aveam la mine, si era expirat. De ce aveam la mine un gel expirat ? Simplu : de bou.

Il maninc si ma gindesc ca nu are ce sa-mi faca rau, oricum sint numai chimicale in el, nu au cum sa se strice substantele alea. Astiia pun chimicale in mincare sa nu se strice mincarea, ar fi culmea sa se strice chimicalele …

Asa e, chimicalele nu se strica, dar cred ca se modifica ceva prin ele in timp, cert e ca la citeva minute dupa ce l-am dat pe git a aparut senzatia de voma.

Tare bucuros am fost  :D   Acu era mai simplu, uitasem ca-s rupt in gura, aveam alta treaba, sa cuget daca sa borasc sau nu. Daca borasc o sa imi fie mai bine dar pierd energie si lichide, daca nu borasc pastrez energia si lichidele dar ramin cu greata in organism. Dau cu banu in minte in timp ce urc si iese pajura : nu borasc decit daca iese singura.

Pe urcare dau iar de Butcovanu. Venise pe jos pina aici sa ne faca poze si sa ne incurajeze. A bagat nebunu peste 30km in plimbare, inca un strop si facea tot maratonul. Cu o saptamina inainte bagase un ultra si acu isi odihnea muschiu, cica.

 

 

Cind ajung la el imi zice “bafta mai departe, o sa ai nevoie …”

Fraza asta m-a pus pe ginduri. Ma asteptam sa zica ceva de genul “gata urcarea, de acu o luati la vale”. Eu tineam minte traseul de anul trecut si in mod normal de aici venea coborire …

Deduc ca or fi schimbat traseul si aici, si ca urmeaza ceva nasol. Raminea doar sa aflu cit de nasol urma sa vina. Eu oricum eram pregatit, eram cu voma-n git.

Ei bine, tzacanitii ne-au urcat de-a dreptul sus pe stinci pe Scarita Belioara. Peisaj frumos, nu zic nu, dar neuronul era pregatit de coborire si stomacul de decartare  :D

 La fix a fost urcarea pe caldura aia, cu senzatia de voma in cap si cu energia in kiloti. Am avut ocazia sa sap destul de adinc dupa resurse neuronale. Am fost nevoit sa ma opresc de doua ori pe urcarea asta, voma ajunsese in git si nu voiam sa o las sa iasa fara o decizie definitiva in instanta.

Intr-un final ajung la punctul de control si decid sa ma pun in fund si sa stau pina imi trece senzatia de voma, eram asa ametit incit mergeam in zigzag.

 

 

spate de diva

 

E un strop mai greu sa te asezi in fund cind ai fusta pe tine … Nepriceput fiind, eu am protejat fusta, am ridicat-o si apoi m-am asezat, dar am aflat dupa cursa ca nu asa se face, ca ti se vad kilotii … Deh, mai am lucruri de invatat …

Senzatia de voma dispare in final, dar imi era clar ca pierdusem cam mult timp, asa ca situatiile disperate cer solutii disperate. Aveam la mine doua activatoare (expirate si ele, ofcors) si decid sa le folosesc acum. Le aveam de vreo doi ani si am decis ca venise momentul sa le folosesc. Le carasem cu mine la multe concursuri dar nu le-am folosit niciodata. Mai aveam 11km pina la final si trebuia sa alerg de aici, altfel nu iesea socoteala. Mort, copt, trebuia sa alerg.

Am luat o gura mica dintr-unul si am vazut ca stomacul nu protesteaza. Alergarea a devenit mai vioaie si neuronul s-a trezit la viata. Din 5 in 5 minute mai luam cite o gura mica, pina le-am terminat pe ambele.

Intre timp ajunsesem pe ultimii 5km, despre care stiam ca-s in urcare continua pina la final, in plin soare. Bucata asta trebuia alergata toata, asa era planul facut de anul trecut. Aici parca era dupa razboi. Toti se tirau si injurau. Imi lua mult timp sa depasesc pe cite unul, desi alergam aveam viteza foarte mica, abia ma tiram si eu, dar nu mi-am permis sa ma opresc.

Mai treceam pe linga unii si ei ziceau “asa, alearga, ca poate prinzi ceva loc” dupa care rideau, dar eu eram in filmul meu, scopul era sa alerg si asta faceam. Cind e usor si ai energie, e usor sa alergi. Cind nu mai ai nimic, cind totul iti spune sa te opresti, atunci ai ocazia sa afli ceva despre tine. Daca vrei, ofcors.

Aproape de final m-am intilnit cu Vio. A terminat cu aproape o ora inainte si m-a incurajat sa alerg pina la final, sa nu renunt. A terminat pe locul doi la open feminin. Fabulos …   Zau ca nu stiu cum face.

 

Am terminat cursa in 6:48, cu 10 minute mai rapid ca anul trecut. Nu conteaza prea  mult timpul, eram fericit ca am tras de mine pina la final si ca nu am lasat perioadele nasoale din cursa sa ma opreasca.

Beau un litru de apa dupa care constat ca-s mort de foame, asa ca ma duc sa bag un gulash. Aici sef de gara era Horea. Terminase cu fluieratul pe traseu si venise sa bucatareasca. Tuica si caldura i-au adus un zimbet larg pe fatza, asa ca era numai veselie la impartitul farfuriilor. Iti era drag sa-l privesti cu cita fericire ajuta lumea.

 

Sam a alergat primul lui maraton. Si ca un barbat adevarat, l-a ales pe asta de la Apuseni, ca-i demn de un inceput despre care sa ai ce povesti nepotilor. A plecat cu zimbetul pe buze, l-a alergat cu zimbetul pe buze si l-a terminat tot asa. Sint convins ca de acu’ incolo nu-l mai opreste nimeni, iar zimbetul ala o sa ramina pe fatza lui.

Ar mai fi multe de povestit, pentru ca dupa gulash merge bine o bere, iar dupa o bere merge bine inca o bere, iar intre beri se cere si un  mic, de fapt chiar mai multi, iar daca cumperi mai multe beri primesti moca niste tuica, si uite asa astrele se repozitioneaza pe cer, si tuicile cer alte tuici, Horea incepe sa vorbeasca, americanul se cam indragosteste de romania, iepurele lui Radu cerseste mingiieri pe sub masa, fluierul incepe sa fluiere, spray-urile incep sa zboare prin aer, dar toate astea nu pot fi povestite, ce a fost acolo ramine, iar daca sinteti curiosi … nu aveti de cit sa veniti la anul acolo si sa aflati ce urmeaza.

 

 

Ah, sa nu uit … Am terminat pe locul 5 la fete  ;)