Marathon 7500

90km alergare montana (98km pe GPS)

7500m diferenta de nivel (8300m pe GPS)

Terminat in 31 ore 53 minute

 

finish in 32 ore

 

Anul trecut au oprit cursa dupa vreo 14 ore, plouase aproape toata ziua, era ceata si fulgera foarte des, iar noi am fost putin nemultumiti ca nu ne-au lasat sa mergem mai departe.

Ei bine, anul asta ne-am dat seama ca a fost o decizie corecta cind am vazut in ce conditii se urca catre Bucsoiu. Urcarea e foarte dificila noaptea in conditii perfecte, dar pe ploaie si ceata devine categoric un cosmar.

Echipa 013 - Restul e poezie

Povestea cursei

Pentru noi 7500 e un antrenament pentru TDG, scopul este sa parcurgem cursa extrem de relaxat, fara sa fortam deloc, extrem de economic, exact asa cum va trebui sa abordam si la TDG traseul. O ocazie buna sa testam echipamentul si alimentatia.

            Primii 50km si partea organizatorica le stiam de anul trecut, iar astea ne-au ajutat destul de mult. Vremea promitea sa fie fara ploaie (o veste buna), dar extrem de calda (veste proasta). Dar lucram cu ce avem, asa ca eram pregatiti pentru orice.

            Desi ne-am trezit mai devreme ca anul trecut, am reusit sa ajungem la start tot cu citeva minute inainte de plecare. Nici macar o poza nu am avut timp sa facem. Agitatie mare, toti erau nerabdatori sa plece. De ce ? Asta e mai greu de povestit, trebuie sa treci prin ea ca sa intelegi.

sus la Babele

            Noi am plecat usor, conform planului. Majoritatea au plecat ca din pusca, de parca erau la o cursa de 5km. Prima bucla era cunoscuta de anul trecut, asa ca a fost destul de simplu. Am avut norocul sa nimerim si citeva scurtaturi, impreuna cu alti concurenti, dar am avut si ghinionul sa iesim de pe traseu, impreuna cu aceiasi concurenti.

Daca unul o ia pe aratura si e in frunte, vin toti dupa el …

             Aveam notati timpii de anul trecut si mergeam mai bine, fara sa fortam deloc, fara sa simtim ca facem effort, ceea ce era o veste extrem de buna. Dupa citeva ore se facuse extrem de cald asa ca treptat s-a asternut linistea peste neuronii nostri. Pe urcarea pe Jepi ne-am oprit si ne-am racorit in riu de citeva ori. Te trezeste la viata apa aceea rece, o minune care tine doar citeva minute, dar intr-o asemenea cursa ajungi sa te bucuri de orice poti, de orice gasesti, pentru a gasi motivatie de a merge mai departe.

            Odata ajunsi sus la Babele am constatat ca energia ajunsese destul de jos, era nevoie urgent de mincare, dar am decis sa nu oprim aici ci sa alergam pina la Pestera. Mai aveam doar vreo 40 minute pina acolo, iar in masina aveam mincare destula, nu avea rost sa pierdem timpul.

            Totul mergea perfect, doar ca ne cam zapacea caldura. Am mincat cit am putut, dupa care am plecat spre Omu, fara sa alergam, era urcare continua si scopul era sa conservam energia cit mai mult pina la Gura Diham, stiam ca greul abia acolo incepe. Ajungem sus la cabana Omu in mai putin de 3 ore, mincam rapid cite ceva si plecam mai departe.

 

prima urcare la Omu

Paula are bunavointa sa ne arate pe unde coboara traseul, iar noi decidem sa coborim direct in jos, fara sa urmam poteca. Simteam picioarele extrem de solide, asa ca am decis sa le punem un strop la treaba coborind direct in cap. Treaba merge foarte bine, mergem foarte constant si in curind ajungem la Gura Diham, locul in care am fost opriti anul trecut.

Practic concursul aici incepe, pina aici a fost doar incalzirea, asa ca ne-am pus la treaba, mai precis am mincat cit de mult am putut. Aveau slanina, cascaval si rosii. Poate ca in conditii normale nu as fi mincat asa ceva, dar aici a fost cel mai bun lucru posibil. Am mincat pina nu am  mai putut. Mii de calorii. Moralul era sus, energia la fel, eram nerabdator sa aflu de ce Bucsoiu e spaima tuturor. Stiam ca nu pot fi toti nebuni ….

 

prin plantatii de ... iarba

Urcarea catre Prepeleac e destul de usoara, dar lunga, dupa care incepe urcarea propriuzisa catre Bucsoiu. La inceput urcare lunga si lejera, care se transforma apoi in urcare abrupta prin vegetatie inalta, care se transforma apoi in urcare abrupta prin jungla, care se transforma in final in urcare abrupta pe stinci si printre jnepeni, cu lanturi, cu urcat in patru labe si agatat de buci si de ce apuci.

Toate astea suna interesant, provocator chiar, dar cind se lasa noaptea si incepe sa bata puternic vintul si sa fie frig, lucrurile devin cu adevarat interesante. Asta e bucata de traseu care-i determina pe cei mai multi sa abandoneze odata ce ajung la cabana Omu.

La inceput te epuizeaza fizic, incet, pas cu pas, iar in final te toaca marunt mental, neuron cu neuron, pina ramii fara nimic. De aceea e mai bine sa ai un singur neuron, tot nasol e, dar macar scapi mai repede.

Nici dupa ce ajungi sus in creasta nu se termina povestea. Speri ca s-a terminat totul, dar constati ca e doar o creasta intermediara si ca mai ai de parcurs inca 3 creste pina la Bucsoiu. Noroc ca deja era bezna cind am ajuns sus in creasta si nu am mai vazut bucata asta din drum, probabil daca vedeam cit mai urmeaza ar fi fost mult mai deprimant.

Cum vintul batea foarte tare ne-am imbracat bine, era foarte frig. Partea buna a lucrurilor era ca cerul arata magnific, era plin de stele, iar in departare se vedeau luminitzele oraselor, de parca erau mii de luminari puse pe un tort enorm.

Am ajuns intr-un final si pe Bucsoiu, iar cind am vazut stilpul infipt in virf i-am aratat calm degetul si am plecat mai departe fara sa ma opresc. Stiu ca el nu are nici o vina, dar neuronul meu era extrem de sictirit in acel moment.

Nu mai e mult de acolo pina la cabana Omu, dar am reusit sa ne ratacim. Daca nu aveam GPS nu am idee cum o scoteam la capat, traseul e tare prost marcat si sint multe poteci vechi care se pierd la un moment dat in iarba.

o ciorba pe bani imprumutati

 

Pe la miezul noptii ajungem la cabana, imprumutam niste bani si cumparam doua ciorbe, ca sa recistigam bunavointa neuronului.

Cabana se transformase intr-un fel de cimp de lupta, erau multi care dormeau pe banci si pe mese, asa ca decidem sa plecam rapid, sa nu ne molipsim si noi. Iesim din cabana si ne izbeste frigul. Imi tremurau miinile atit de tare incit nu eram in stare sa tin GPS-ul in mina. Dupa vreo 10 minute decidem ca e mai bine sa ne intoarcem la cabana si sa luam pe noi suprapantalonii, era imposibil de continuat in frigul ala. A fost o decizie foarte buna, am putut alerga dupa aceea in conditii decente.

Coborim pe Valea Rea si periodic fluieram ca sa alungam (cica) ursii. Nu am idee daca functioneaza treaba asta, nu stiu daca ursii sint speriati sau nu de fluieratul ala, dar eu eram clar speriat. Fluierul e prins de rucsac in stinga, fix linga ureche, si nu ai cum sa fluieri altfel, asa ca mi se infunda urechea stinga de fiecare data cind fluieram.

 

imposibil

Ursi nu am auzit, insa ciinii de la o stina au fost neplacut impresionati de zgomotele noastre si au inceput sa ne latre zgomotos. Cind ne-am apropiat de stina peisajul era destul de inspaimintator, in lumina frontalelor se vedeau citeva zeci de ochi ce sclipeau in noapte.

Norocul nostru a fost ca ciobanul nu avea somn si a iesit curios sa vada cine mama dracului umbla noaptea pe acolo. Cind i-am povestit ce facem (nu stiu cum, dar eram primii pe care ii vedea trecind pe acolo), initial l-a busit risul, pe urma a fost convins ca o sa primim ceva suma colosala pentru treaba asta, asa ca ne-a intrebat de vreo 5 ori la rind citi bani or sa ne dea la final, fara sa creada cind ii spuneam ca nu primim nimic.

Reusim astfel sa trecem de stina si continuam coborirea pe splendida vale. Valea asta e o vale ca oricare alta, cu o apa care curge printe pietre, atita doar ca aici pietrele aveau un diametru de cel putin 2 metri fiecare. Practic sari de pe o stinca pe alta, o adevarata cursa cu obstacole. Marcajul e aproape inexistent, asa ca reusim sa ne ratacim de nenumarate ori, chiar daca aveam GPS.

Eram la un moment dat intr-o poiana, pe poteca, dar track-ul din GPS era cu vreo 20m mai in dreapta, iar marcajul turistic cam cu 30m spre stinga. Trei informatii diferite. Ne-am invirtit prin poiana si am pierdut timp, asa ca am reusit sa coborim valea asta in 4 ore in loc de 2 ore cit ar fi fost normal. Anul viitor va fi mai simplu, acum stim traseul.

La cabana salvamontului primim supa calda si pepene. De vis. Eu bag doua portii de supa, iar Vio se delecteaza cu pepene. Era deja tirziu in noapte, cam frig, asa ca la etaj erau alergatori care dormeau putin sa isi revina.

 

dor de duca

Noi plecam destul de repede mai departe, dupa ce ne invirtim vreo 15 minute pina gasim traseul. In scurt timp reincepe urcarea catre Omu, ultima urcare inainte de a face ultima bucla catre sosire. Drumul urca agale pina in Valea Gaura, dupa care incepe o urcare spectaculoasa printre stinci.

Cind ajungem in Valea Gaura rasare si soarele, asa ca moralul si energia revin. Urcarea e foarte tehnica si foarte frumoasa, cu urcari pe lanturi si catarari pe stinci. Odata ajunsi sus in platou mai avem de mers citiva kilometri dupa care o ultima urcare sus in creasta la Omu. Soarele era iar prezent si se facuse dintr-o data foarte cald, asa ca atunci cind am ajuns la Omu dorinta principala era sa plecam cit mai repede de acolo.

Meniul a fost extrem de interesant. M-am uitat agale pe masa si corpul mi-a cerut mere verzi, prune si cascaval, asa ca … asta i-am dat. Suna aiurea, am fost si eu uimit de ce imi cere, dar tare bine au picat. Am mincat vreo 5 mere, 5 prune si cascaval cit am putut inghiti printre ele.

In scurt timp plecam in ultima bucla, mai aveam cam 15km pina la final. Dupa citeva minute Vio propune sa alergam ultima bucla, asa ca ma trezesc brusc din moleseala. Traseul era extrem de alergabil, cu multe curbe de nivel, asa ca treaba merge foarte bine, moralul e la cer si zimbetul apare din nou pe buze. Alergam inclusiv coboririle abrupte, aveam energie suficienta iar picioarele erau in stare foarte buna.

Oprim citeva minute la umbra linga un piriu ca sa ne umplem sticlele cu apa si sa ne racorim nitel, devenise gretos de cald. Ajungem la finish dupa 31 ore si 53 minute, alergind cu zimbetul pe buze, exact cum ne propusesem. Ei zic ca-s vreo 90km, noi am facut 98. Ei zic ca-s vreo 7500m urcare, noi am urcat 8300. Harnici sau ce ? Cred ca am explorat cam mult Bucegii, dar important e ca ne-a facut placere.

prima strofa maninca mere, Zuzzy baga pepene

Am fost asteptati cu pepene rosu si cu ciorba, o adevarata minune pentru noi. Am reusit sa parcurgem traseul exact asa cum am dorit, extrem de economic, fara sa fortam deloc, astfel incit am avut energie sa alergam pina la final. Daca am fi stiut traseul am fi scos un timp mai bun, dar nu asta a fost important pentru noi anul acesta.

Un concurs frumos, extrem de solicitant, cu siguranta vom mai ajunge aici.

 

bulinutze