TDG 2015

330km alergare montana, diferenta de nivel 24.000m

timp limita 150 ore

concurs oprit dupa vreo 82 ore, timp in care am parcurs 207km si am urcat 15300m

816 concurenti la start, 474 au reusit sa termine, 6 au ajuns pina in Courmayeur (Vio insista ca numai cei 6 au terminat cursa, iar filozofic vorbind are dreptate)

Noi am terminat pe locurile 357, 358, Tibi a terminat pe locul 109

             Introducere by Vio

             Acum vreun an si jumatate in urma l-am cunoscut la o alergare de grup pe Adi Toma. Aveam o problema la picior, asa ca am ramas in capatul plutonului. Adi nu se grabea si a stat sa alerge mai incet cu mine. I-am povestit despre problema mea, iar el mi-a povestit despre un concurs mare mare la care s-a inscris si urma sa participe in toamna lui 2014. Raportate la acel concurs, restul competitiilor erau pentru el poezie. Asa am aflat eu despre TDG si m-am ales cu un prieten de alergare. 

             Nu a trebuit sa stea sa ma convinga de ceva, ca m-am impregnat imediat de acel vis. Mi-a fost clar ca este un concurs la care vreau sa particip. Asa ca toate intentiile si actiunile mele de atunci incolo urmau sa fie indreptate catre pregatirea pentru TDG. 

             Anul trecut, asa cum probabil unii dintre voi ati facut anul acesta, am stat cu ochii lipiti de ecran zi si noapte, cu sufletul la gura, la caldurica ce-i drept, urmarind cursa de la TDG a lui Tomita. Erau momente in care imi parea ca inainteaza atat de greu, nu mai aparea in punctele de control. Stiam de la el ca nu este o simpla cursa cu timpi previzibili, asa ca ma uitam cum inainteaza altii ‘din zona lui’, astfel incat sa pot face o previziune.

             Urmarind cursa de acasa, parca eram deja acolo. Rarele sms-uri de la Tomita construiau in imaginatia mea un puzzle din care adia a efort, bucurie si multa suferinta pe final. Dar asta a fost experienta lui de anul trecut. Anul acesta a mers sa vada cum e sa faci TDG cu toate membrele intregi. Asa a si fost.

             Spre deosebire de anul trecut cand a facut cursa singur, anul acesta s-a ales cu mine prin preajma. Nu era obligatoriu sa mergem impreuna, dar ne-am gandit ca, avand un ritm de alergare asemanator, asa ne va fi mai usor. Nu am exclus insa varianta inaintarii individuale, daca circumstantele o vor impune. Acest lucru aproape ca a ajuns sa se intample dupa kilometrul 180, in timpul coborarii spre Niel, cand comunicarea dintre noi a disparut. Nu mai stiam daca Adi voia sa continuam cursa impreuna si incepusem sa ma gandesc sa continui singura. In aceste conditii, cursa capata alte contururi…

             Daca ar fi sa ma gandesc la momentele de putere ale cursei, ar fi numeroasele situatii in care ne-am iesit din zona de confort fizic datorita conditiilor meteo, primele 2 zile de adaptare cu aerul rarefiat de la inaltime, momentul de bucurie in care am simtit cum corpul in sfarsit s-a adaptat si puteam respira cu toti plamanii, momentele de convietuire cu cineva relativ cunoscut despre care mai ai inca multe lucruri de aflat (aici nu ma refer doar la Adi), momentele in care stii ca te poti baza pe cineva iar acel cineva nu mai este cu tine si trebuie sa mergi inainte singur.

             Urmeaza o relatare delicioasa, in stilul lui Tomita. Eu as avea doar sa va aduc multumiri celor care ne-ati urmarit, sustinut, injurat, iubit, detestat, sprijinit, rasfatat pe parcurs, inainte si dupa TDG. 

             Multumiri multiple lui Tomita care mi-a suportat pe parcursul TDG atitudinile taioase si ca a avut curajul sa se arate asa cum este el, un om. 

ma luati si pe mine ?

             Cuprins

             M-am tot gindit ce sa scriu si inca nu stiu. Voi scrie si vedem ce iese. Orice as spune, sint niste simple cuvinte, iar cuvintele sint goale, mult prea goale. TDG te face sa uiti de cuvinte, sa uiti de ginduri, sa uiti de lumea din jurul tau, iar cind toate acestea dispar ramii doar tu : emotie pura, trairi, senzatii. Cuvintele nu isi au rostul.

             Si asta nu e doar o simpla poveste, chiar asa se intimpla in cursa : la inceput e multa agitatie, zgomot, discutii, incurajari, dar dupa prima noapte se asterne treptat linistea. Ramin pasii pe poteci, ploaia si vintul, riurile si cascadele. Rar mai auzi o vorba. Comunicare nonverbala. Te uiti catre cineva din concurs si il vezi asa cum e. Un cuvint  ar tulbura linistea.

afineeeeeee

             Mise en scene

             Pentru cei care nu stiu ce e tzacaneala asta de TDG, scriu aici citeva cuvinte, pe scurt, ca sa se inteleaga despre ce o sa aberez mai departe.

             Ai de alergat 330km prin Alpi, 24000 metri de urcat si tot atit de coborit, pentru ca se termina de unde a inceput (asta daca binevoieste corasonu’ si neuronu’ sa mergi pina la sfirsit). E o cursa intr-o singura etapa, cu timp limita de 150 ore, adica aproape o saptamina, zi si noapte.

             NU, nu te obliga nimeni sa faci kestia asta, si DA, trebuie sa platesti ca sa faci asa ceva. Si mai este un lucru demn de a fi mentionat : Chuck Norris nu a terminat niciodata TDG  ;)

             Pe traseu sint 6 puncte mari (Base Vita), situate la aproximativ 50km unul de altul, care impart traseul in 7 tronsoane. Organizatorii dau o geanta galbena in care pune fiecare ce vrea muschiu’ lui, iar ei o cara de la o Base Vita la alta, astfel incit atunci cind ajungi acolo ai acces la minunile pe care ti le-ai pus in geanta, si nu ai acces la minunile pe care ai uitat sa le pui in geanta.

             In Base Vita poti face dus, este mincare calda, sint si paturi pliante in care poti sa dormi cit vrea neuronu’ tau, dar dormi pe timpul tau, ceasul merge mai departe. Sint si timpi limita intermediari, iar daca nu te incadrezi in ei te descalifica si te cheama cu parintii tunsi la scoala.

             Asta e tot. Destul de simplu. Sau nu.

             Nu poti presupune ca unul care s-a dus acolo a sarit direct de pe canapea, a lasat telecomanda si a decolat frenetic la TDG cacefainii. Totusi, cam jumatate abandoneaza de obicei. Anul asta au oprit cursa dupa vreo 82 ore (deci jumatate din timpul total), si aproape jumatate au abandonat. Daca nu o opreau, terminau sub 200.

             Daca va intereseaza mai multe detalii tehnice, va recomand sa cititi ce am scris dupa cursa de anul trecut, acolo gasiti mult mai multe informatii, eram mai tinar atunci si mai frenetic in exprimare.

recuperare neurologica

             Giant Hug

             Cind am plecat spre aeroport era noapte. Dormisem vreo 3 ore si neuronul nu pricepea ce vreau de la el. Taximetristul asculta ceva muzica ciudata, un fel de manele amestecate cu muzica populara. Una peste alta, aveam senzatia ca am lipsit citiva ani de pe planeta asta.

             In aeroport era foarte multa lume si incercam sa ne dam seama la ce coada trebuie sa ne asezam, cind dintr-o data auzim “Surprizaaaaaa !”, dupa care ma trezesc cu un Sofron zimbitor atirnindu-mi de git. Ce cauta niste oameni nebuni la ora 5 dimineata in aeroport ? Probabil pe alti oameni nebuni….

             Mai multi prieteni dragi s-au gindit sa ne ofere din energia lor inainte de plecare, asa ca s-au dat jos din paturile lor calde si au venit la aeroport sa ne umple inimile de bucurie.

             Atmosfera a fost extrem de emotionanta, mie cel putin e prima data cind mi se intimpla asa ceva. Nici nu imi imaginam ca atit de multa lume se gindeste la noi. Am primit si cite un tricou Giant Hug fiecare, tricou pe care Vio l-a purtat cu multa mindrie cate un pic in fiecare zi inainte si dupa concurs.

             Dupa povestile de rigoare si promisiunea ca nu murim dracului acolo si ca le aducem tricourile inapoi, am decis sa facem niste poze de grup, iar universul s-a ingrijit sa nu uitam totusi unde mergem, astfel incit in poze troneaza axiomatic, deasupra capetelor noastre, o pancarta pe care scrie ….. “Recuperare neurologica” ….

             Iulia avea si ea un plan secret : vorbise la aeroport ca la urcarea in avion sa primim toti patru o scrisorica de incurajare. Tibi si Andrei au primit-o, noi doi nu am primit-o, dar pot sa va asigur ca mesajul era acolo, in inima noastra.

             Multumim cu drag pentru tot. A contat enorm sa simtim cum atit de multi oameni frumosi se gindesc la noi.

Dimitri merge si el la TDG ...

             Cine se poate duce la TDG ?

            Dupa cum ziceam si anul trecut, oricine se poate duce la TDG. Control psihiatric nu se cere, asa ca daca esti suficient de dus cu capu’ sa te inscrii, ei nu au nimic impotriva. Totusi, e singura cursa la care nu indemn pe oricine sa se duca. Daca cumva scapi cu viata de acolo, problemele nu se termina nici dupa cursa : toti iti recomanda noi medicamente aparute pe piata, iar cind te cheama la ei in vizita se scuza daca stau la mai putin de 50km de tine.

             Este totusi si un avantaj : daca intri in farmacie si spui ce ai facut, primesti orice medicament fara reteta. Nu e sigur insa ca te si lasa sa pleci de acolo.

             Sub nici o forma nu poti termina cursa asta numai cu muschiu’, indiferent cit de mult te antrenezi, e nevoie de ceva in plus. Sau in minus, dupa cum spunea Elena la un moment dat pe grupul de sustinatori.

             Neuronu’ saracu’ o sa predea armele si el la un moment dat, nici el nu te poate duce pina la final. Asa ca faceti-va inventarul, va trebuie un muschi, un neuron si 69 doage. Daca e vreuna in plus sau in minus ramine sa decideti voi, eu zic ca e numai bine.

Mont Blanc

             Si totusi, cit de greu e la TDG ?

             Stati relaxati, avem raspuns si la intrebarea asta, nu degeaba avem cercetatori britanici pe planeta. O formula des utilizata pentru calcularea dificultatii unei curse este urmatoarea : distanta + 10 x diferenta de nivel. Rezulta o cifra care arata echivalentul in kilometri pe plat al unei curse.

Maraton Apuseni iese 44 + 10 x 2.3 = 67 km de plat

MPC iese la 37 + 10 x 2.3 = 60 km de plat (dupa GPS)

Marathon 7500 iese la 95 + 10 x 8.3 = 178 km de plat (dupa GPS)

Ciucas Ultra iese la 106 + 10 x 5.8 = 164 km de plat

TDG iese la …. 330 + 10 x 24 = 570 km de plat ( #&^@#%@%#@% … !!! )

             Concluzii : TDG e ca si cum ai face Maraton Apuseni de 8 ori la rind, sau Marathon 7500 de trei ori la rind. Sau ca si cum ai face MPC de 10 ori la rind.

             Deci nu e nici greu nici usor, depinde cum privesti lucrurile. E doar dificil de cuprins cu mintea, tocmai de aceea nu e nevoie de ea acolo.

bem un ceai, apoi alergam un pic, dupa care mincam o inghetata

             Cum faci sa nu abandonezi la TDG ?

             TDG nu e un concurs. E orice altceva, dar nu e un concurs. Da, se face un clasament si se premiaza simbolic primii 5 clasati, dar asta doar pentru a vedea cine a ajuns mai aproape de el insusi. E important de inteles lucrul asta, pentru ca daca pleci acolo ca la un concurs, e aproape imposibil sa il termini. E ca si cum ti-ai propune sa urci in slapi pe Everest, sau sa treci Atlanticul cu un colac din ala in forma de ratusca galbena. Eu nu spun ca nu e posibil sa reusesti asa, dar iti reduci extrem de mult sansele.

             Lucrurile devin mai clare daca va uitati la filmuletzul facut cind termina primul concurent. Omul ala cu greu mai poate sta in picioare, nu mai poate sta drept si se balangane, parca ar avea 100 de ani. Odata asezat pe scaun, isi prinde cu ambele miini piciorul pentru a-l apropia cu citiva centimetri.

 

             Cum e posibil sa fi ajuns la finish in conditiile in care nu mai are energie nici sa isi miste 10cm un picior ? Odata ce gasesti raspunsul la intrebarea asta, poti merge linistit la TDG, si il vei termina.

             Dupa cum am mai spus, sa presupui ca cineva merge acolo fara sa fie pregatit nu e realist. Majoritatea au multi ani de experienta in spate. Si atunci cum se explica faptul ca aproape jumatate din participanti au abandonat in primele 80 ore ? Va promit eu ca nu i-a momit nimeni cu parizer moca.

             Cum se explica faptul ca desi cu citeva ore inainte fusese la un pas de a da coltzu, desi avea toate hainele ude pe ea si era inghetata bocna, Vio a iesit pe usa si a plecat mai departe din Rhemes ? Cum se explica faptul ca desi ii picasera toate unghiile si avea picioarele umflate de parca il lovise trenul, Tibi a mers mai departe ? Ca facea toate astea in pantaloni scurti arata doar ca e dus cu capu, deci nu se pune  :D

             Nu vreau sa spun ca eu am un raspuns universal. Dimpotriva, cred ca fiecare are raspunsul sau. Dar daca vrei sa mergi la o asemenea cursa, ar fi bine sa ai un raspuns la intrebarile astea, altfel nu prea are rost sa te duci. Acolo nu primesti raspunsuri. Acolo primesti o mie de motive sa renunti, sa te opresti.

feng shui

             Organizarea gentii galbene

            Ideal e ca in Base Vita sa stai cit mai putin. Acolo te intilnesti cu geanta galbena in care sint inghesuite toate prostiile de care ai nevoie. Pare mare geanta aia dar nu e chiar asa mare, tinind cont ca ai nevoie sa pui in ea lucruri pentru 6 zile si 6 nopti, inclusiv mincare.

            Cum pe masura ce trec zilele si noptile privarea de somn devine o problema din ce in ce mai serioasa, nu te mai poti baza ca vei fi foarte lucid cind o sa ai de-a face cu ea (anul trecut am uitat lucruri elementare), asa ca am decis sa pregatim din start pungi pentru fiecare oprire, in care sa punem tot ce e necesar. E mai simplu sa fie totul acolo, sa nu mai cauti nimic, eventual sa lasi in punga ce consideri ca nu trebuie. Asa sint sanse mai mari sa nu uiti ceva. Daca cumva nu gasesti punga … atunci te culci doua ore si o mai cauti o tura dupa aceea.

            Banuiam eu ca nu va fi foarte usor sa pregatesc pungile alea, dar mare mi-a fost mirarea cind am constatat ca au trecut aproape 5 ore pina am terminat cu ele. Nu am idee ce am facut, dar atit a durat. Pentru Vio a fost si mai complicat, pentru ca ea voia sa asorteze articolele de imbracaminte. Astea-s kestii complicate care nu incap in neuronul meu.

            Dupa ce am terminat cu gentile ne-am dus la inscriere. Acolo ne intilnim cu Tibi care avea o geanta aproape goala, facuta in 10 minute …

             -          Pai nu iti iei haine de schimb ?

             -          Nu are rost, oricum dupa 10 minute sint ud la loc, fie de la ploaie, fie de la transpiratie.

             -          Dar ceva haine groase ?

             -          Nu are rost, eu functionez mai bine cind e frig

             -          Ceva rezerve de mincare ?

             -          Imi ajung niste batoane

             -          Pantofi de schimb ?

             -          Am luat ceva de schimb, dar nu cred ca are rost, oricum se uda repede …

             Si nu a glumit baiatul asta, a alergat in pantaloni scurti toata cursa …

             Shock si groaza !!!! Vio a trebuit sa renunte la unele lucruri, nu a incaput nicicum o geanta enorma de voiaj intr-o modesta geanta galbena  :D

            Je t’aime

             La cursele grele avem un imn. La ce e bun ? Pai cica atunci cind le e foame, tiganii cinta. Similar, atunci cind ne e greu, noi cintam imnul. De ajutat ajuta, daca reusesti sa cinti uiti de adevaratele probleme.

             Pentru TDG Vio a ales piesa Je t’aime a lui Johnny Hallyday si avea textul scris marunt pe o coala de hirtie. Sa ne intelegem : eu am dificultati in a retine cum ma cheama, de aceea umblu cu buletinul la mine cind am dubii, asa imi era absolut clar ca nu am cum sa retin textul.

             Compensez insa prin racnete, mai ales la refren. Sint ca Mr. Bean cind racnea de mama focului Aleluia in biserica. In rest, completez cu tra la la si astept cu nerabdare refrenul. Am cintat de multe ori imnul la TDG, pina cind Vio mi-a sugerat ca ar fi mai bine sa ma opresc din cintat, ca nu cumva sa fiu descalificat pentru agresarea sonora a celorlalti concurenti. Sufletul meu a fost sfisiat atunci, visul ca voi ajunge un mare cintaret s-a prabusit.

             Nu stiu cum ati putea face sa o determinati pe Vio sa va cinte piesa asta, dar indiferent cite kile de votca va cere, credeti-ma ca merita efortul. Racneste refrenul cu o pasiune impresionanta.

             Sa lasam originalul sa va incinte, sa stiti insa ca noi cintam piesa asta muuuult mai bine

 

             Lamborghini si muraturi

             Majoritatea dintre voi o cunoasteti pe Vio. Viteza si determinare. Daca te pui in calea ei, te ocoleste. Daca nu te poate ocoli, trece peste tine. Nu e o idee buna sa i te pui in cale.

             De cind a zis ca vine si ea la TDG (adica de vreun an), am incercat sa-i explic, cu binisorul (ca altfel nu se poate, tin si eu la viata mea) cum ca abordarea cursei in forta nu e potrivita. Oricita energie ai avea, oricit de tare ai fi, in final tot in sant ajungi. Parea ca intelege si nu prea, asa ca in final am renuntat sa-mi mai racesc gura, cazusem la pace si stabilisem ca o sa vedem la fata locului cum o sa procedam.

             La start ne-am pozitionat cam pe la mijloc, ca sa nu stam foarte mult la coada cind se intra pe poteca. De la start si pina la intrarea in padure se alearga prin oras pe asfalt, in panta. Vio o luase inainte iar eu incercam sa nu o pierd din ochi, dar nu era foarte usor pentru ca era multa lume iar ea cam prinsese viteza, asa ca am alergat ca chioru dupa ea si am reusit sa ajung anaerob in primii 3 km. Mistoooooooo. Eu care jurasem ca nu fac asa ceva. I-am spus ca am alergat cam prea repede, dar nu a fost de acord cu mine … Ce oameni …

Lamborghini

             Gindul care mi-a trecut atunci prin cap a fost ca vreau sa pun un Lamborghini sa care un butoi cu muraturi la piata. Cam asta vedeam atunci, uitindu-ma la ea, asa ca nu am mai zis nimic, am zimbit si am lasat cursa sa-i explice cum stau lucrurile.

             Ploua marunt iar noi urcam relaxat, fara sa fortam. Am observat rapid ca viteza noastra de urcare era foarte buna, depaseam constant fara sa alergam. Au aparut in curind si vacile, asa ca tabloul incepea sa capete contur. In mod normal dupa trei nopti nedormite urma sa discutam cu ele despre fizica cuantica.

             Sus in creasta nu am stat deloc, era frig, ploua si batea vintul. Am alergat constant toata coborirea iar la primul punct de control am stat citeva minute ca sa mincam ceva. A si aparut soarele pentru citeva minute, asa ca am facut niste poze frumoase.

sus in prima creasta

             Mincare

             Sa alergi zile si nopti fara oprire categoric e interesant, dar sa nu uitam ca asta implica un consum foarte mare de energie. Iar daca la toata povestea asta adaugam ploaie, frig si vint, consumul de energie devine enorm.

             La TDG, alergatul in sine necesita cam 8000 calorii pentru o etapa. Daca faci treaba asta pe ploaie si in frig, se mai adauga cam tot atita. In concluzie ai de mincat cam 16000 calorii intr-o etapa, ceea ce nu este usor deloc. S-ar putea sa fie chiar mai greu sa maninci atita decit sa parcurgi dinstanta aia. E atit de mult incit majoritatea nu pot face lucrul asta, si astfel se pierde din greutate. Daca nu ai minca deloc ai slabi cam 2 kg pe zi, deci cam 14 kile in total. E buna de dieta cursa asta.

             Anul trecut am incercat sa maninc cit mai mult, dar pina la finalul cursei tot am pierdut vreo 7 kg. Cei care pot sa manince foarte mult cred ca au sanse mari sa termine (fericiti) cursa asta.

             Mai in gluma mai in serios, ziceam ca Vio maninca in mai toate pozele, dar asta e absolut normal. Ne opream doar ca sa mincam si sa reumplem sticlele cu apa, rezervele de energie se terminau extrem de rapid. Stati linistiti, si eu faceam exact la fel, dar cum aparatul foto era la mine, apare mai mult ea in poze, iar eu pe post de foca.

             Mincarea oferita e extrem de gustoasa, ghidusii traditionale din valea Aosta : carnuri de toate felurile, majoritatea fiind carne cruda preparata in diverse modalitati, brinzeturi traditionale (o adevarata nebunie de gusturi) precum si tot felul de dulciuri, ceai, supa calda. Ai de unde alege, doar sa te tina organismul sa bagi in tine cit e nevoie.

             La un punct de control din virf de munte am cerut (si am primit) mamaliga cu brinza. Buna de mi-au dat lacrimile. Imi venea sa ma mut acolo.

             Tin minte ca in Planaval am mincat 12 biscuiti cu un pahar de ceai cald, in vreo 3 minute. De vis au fost. Deasemenea tin minte ca in La Thuile am mincat cam juma de kil din ceva sunca si juma de kil din ceva cascaval, in maxim 10 minute. In conditii normale nu as fi capabil de asa ceva, mai ales ca in mod normal nu maninc carne. Dar organismul asta a cerut atunci, asa ca i-am dat.

             Cursa poate fi privita ca o calatorie culinara prin valea Aosta. Imi curg (melancolic) balele cind imi aduc aminte ce bunatati erau acolo.

spre Thuile

             Ploaie

             In postarea asta o sa va iasa pe urechi cuvintul ploaie. Macar va agresez verbal in timp ce stati la caldurica. Pe noi ne-a agresat fizic vreo 80 de ore, in frig si vint, pe munti si prin noapte, prin toate gaurile posibile si imposibile.

             In concluzie, daca o sa vi se para ca folosesc prea des cuvintul ploaie, incercati sa cititi postarea asta stind sub un dus din care curge numai apa rece. De acord ?

             Am ajuns in Courmayeur pe ploaie si pe ploaie am stat. Speram sa nu plecam in cursa tot pe ploaie dar nu a fost sa fie asa. Ziua ploua mocaneste iar noaptea ploua torential, fara oprire.

             Inainte de start prognoza zicea ca ploua doua zile si doua nopti si pe urma e frumos, asa ca decidem sa plecam cu pantofii mai nashpa, ca sa ii avem pe cei buni cind se va face frumos. O idee minunata, doar ca ploaia nu avea sa se mai opreasca, iar noi urma sa ajungem cu pantofi cu talpa neteda pe creste inghetate.

             Au zis ca o sa ninga la altitudine mare si ca e posibil sa modifice traseul in cazul in care unele creste nu pot fi trecute, dar chiar nu mi-a trecut prin cap cum o sa merg cu pantofii aia pe poteci inghetate. De nins chiar a nins, dar ei au uitat sa devieze traseul si sa ne duca pe poteci normale. Probabil fumasera ceva prea bun.

             La ultramaratonul de la Ciucas am avut parte de vreme foarte nasoala, ceva cit de cit asemanator. Credeam ca mai rau de atit nu se poate. A fost foarte frig, m-a plouat vreo 20 ore, iar noaptea temperatura a coborit aproape de zero, iar sus pe creste ningea si batea vintul atit de tare incit te dobora la pamint. Eu nu am picat, dar am vazut alergator izbit la pamint de o rafala de vint. Aproape jumatate din participanti au abandonat atunci si sincer credeam ca vreme mai nasoala nu am cum sa prind vreodata la vreun concurs. Presupunere gresita.

             Anul trecut mi-am luxat glezna dreapta la kilometrul 220, asa ca ultimii 110km i-am facut aproape intr-un picior, cu niste dureri care m-au dus extrem de aproape de trairi paranormale. Mergeam atunci la TDG cu gindul de a vedea cum o fi la cea mai grea cursa din Europa, asa ca am ris atunci cind mi-am luxat piciorul, gindindu-ma ca universul mi-a dat exact ce doream : cele mai grele conditii la cea mai grea cursa.

             Ei bine, anul trecut am invatat ca e mai bine sa pleci umil la TDG si sa te bucuri de experientele prin care vei trece, dar intr-un coltisor al mintii zacea intrebarea daca am trecut prin ce e mai greu sau … se poate si mai mult de atit ?

             Vestea buna e ca nu ne-am rupt si nu ne-am luxat nimic. Vestea proasta este ca am avut parte de o vreme demna de un film de groaza. Ploaia era torentiala, potecile s-au transformat treptat in riuri, baltile au tot crescut si pe alocuri s-au transformat in lacuri (nu exagerez), practic mergeam prin apa, care pe alocuri trecea de glezne . Nu pot spune ca eram uzi, ar fi o minciuna. Aveam acvariu in pantofi, asa e mult mai aproape de adevar. Linistit puteam pune pesti in pantofi, era apa destula.

             De la apa se umfla pielea de pe talpi si treptat apar dureri, din ce in ce mai mari, pe masura ce trece timpul. E munte, bate si vintul, asa ca erau ude si hainele de pe noi, pe alocuri ploua orizontal. In timpul zilei nu e foarte mare problema, dar noaptea se face frig si e mai putin distractiv.

             Daca ar fi fost acolo Bacovia, ar mai fi scris o roaba de poezii.

             Primul Base Vita

             Valgrisenche e primul base vita. Ploua in draci asa ca ajungem acolo uzi complet. Decidem sa facem un dus si sa ne schimbam hainele cu altele uscate, in speranta ca poate se opreste ploaia in cele doua ore cit o sa frecam noi menta pe acolo cu mincatul si cu schimbatul tzoalelor.

             Cind terminam noi complexele proceduri, vad pe geam ca afara ploua torential. Zau ca nici ciinele nu l-ai fi scos afara pe asa vreme. Era noapte deja, asa ca propun timid sa raminem sa dormim 2 ore, desi nu imi era somn, in speranta ca poate se opreste ploaia pina atunci. Vio refuza categoric, asa ca plecam mai departe.

Decizia a fost corecta, a plouat in continuu vreo 12 ore, asa ca destinul era clar, urma sa ne umezim in profunzime.

             Ninsoare

             Pe masura ce urcam temperatura scadea iar ploaia s-a transformat in lapovita si in final in ninsoare. Ca fenomen meteo a fost extrem de frumos sa observam transformarea asta. Noaptea alergam cu frontala, asa ca atunci cind ploua picurii de apa sclipesc in jetul de lumina ca niste licurici. Lapovita e si mai haioasa, ai senzatia ca niste fluturi iti tot zboara prin fata, iar ninsoarea e mortala, fulgii stralucesc si sint si mai mari, asa ca e si mai frumos.

             Am stabilit ca decorul e misto, baiul era ca noi eram complet uzi dupa o zi intreaga de mers prin ploaie, iar temperatura scazuse sub zero. Nu stiu cum sa va explic cit de nasoala e senzatia sa te simti complet inghetat, sa tremuri in timp ce alergi. Extremitatile ingheata treptat, degetele prima data. Una din extremitati e favorizata, ce-i drept, de aceea pishu e un moment festiv care dureaza mai mult decit ar fi decent. Pe motiv de incalzire globala, ofcors.

             Mishulica m-a intrebat daca ma ajuta cumva sa imi trimita poze cu femei dezbracate in timpul cursei. I-am spus atunci ca de la efort nu mai ai chef de asa ceva, ca tot singele e directionat unde e nevoie de el (in muschi, ofcors) asa ca e aproape imposibil sa-ti localizezi pretioasa extremitate. Ii ziceam atunci ca de multe ori afli unde e dupa ce faci pishu, uitindu-te de unde iese jetul.

             Am zis eu astea mai in gluma mai in serios, dar cam asa ajunsesem in cursa asta. Imi inghetasera miinile atit de tare incit nu mai aveam putere sa imi suflu nasul, nu imi puteam controla degetele, asa ca lasam mucii sa atirne pina picau singuri (persoanele delicate sa considere ca ce am scris e o minunata metafora, simbolizind contopirea sufletului cu universul).

             Tot din cauza miinilor inghetate nu am putut sa beau apa in prima noapte, nu am avut putere sa string sticla de apa cu mina. Noroc ca ploua, daca tineai gura cascata nici nu mai era nevoie sa bei apa. Tot din acest motiv nu am facut nici o poza noaptea, era imposibil sa apas butonul declansator al aparatului foto, imi tremurau miinile atit de tare incit cu greu il puteam tine in mina.

deci asa e pe Col Malatra ...

             Aud materia curgind

             Ca sa va conving ca nu-s (complet) dus cu capu, va povestesc despre un fenomen foarte interesant. Plouase atit de mult incit din cind in cind, de sus de pe creste, o luau la vale stinci enorme, facind un zgomot infiorator, de parca te-ai afla linga un Boeing 747 care decoleaza (sau care se prabuseste, cam tot asa ar suna, presupun). De vazut nu le-am vazut, ziua era ceata iar noaptea era … intuneric ofcors, dar sunetul facut de prabusirile alea era absolut impresionant.

             Ca sa o citez pe Vio, noaptea se asternuse ca o cortina la teatru.

            Ideea e ca din cind in cind, mergind prin noapte, se pravalea peste noi zgomotul acela asurzitor, brutal, cu o rezonanta extrem de grava. Oare daca spun ca era foarte frumos, iar imi recomandati pilule ?

se vede pe unde am coborit seara anterioara

             Poteci inghetate

             Si daca credeti cumva ca asta a fost tot, ei bine, urma sa aflam ca partea cea mai nasoala nici nu venise inca. De urcat am urcat cumva, te mai prinzi cu miinile, cu dintii, cu ce apuci, dar cind am ajuns sus in creasta am ramas cu gura cascata cind am vazut ce urmeaza : in partea cealalta panta era extrem de abrupta, poteca foarte ingusta, zapada se transformase in gheata pe poteca iar noi aveam in picioare niste pantofi cu talpa aproape linsa …

             Primul gind cind am ajuns sus a fost ca trebuie sa fac pishu, dar al doilea gind a fost ca trebuie oprit concursul cit mai rapid, ca e foarte posibil sa moara cineva acolo. Toti aveam pe noi suprapantaloni ca sa ne protejeze de vint (mai putin Tibi care alerga in pantaloni scurti), asa ca daca cumva am fi picat in fund, ne-am fi transformat in niste saniutze, fara posibilitate de oprire, materialul din suprapantaloni aluneca extrem de tare pe zapada.

             Ce a urmat ? A durat cam 2 ore sa coborim 200 metri. Stiam ca daca picam nu ne putem opri. Moarte sigura. Am coborit cu pasi foarte mici, proptindu-ne in bete. Zau ca nu exagerez.

             Catastrofa era sa se intimple : o japoneza a picat si a inceput sa alunece pe fund, cu viteza, spre Vio. Din fericire Vioa a avut o sclipire de geniu in acel moment, a departat picioarele si a pus miinile pe pamint, prinzindu-se de ce o fi apucat in zona in care era. Japoneza s-a izbit de piciorul ei sting si din fericire nu a zburat-o din picioare. Daca cumva ar fi picat, decolau amindoua in prapastie. Deloc distractiv.

cursa oprita, ne odihnim pe unde putem

             Joaca cu neuronul

            Cind am ajuns la punctul urmator de control am aflat ca oprisera cursa, lucru pe care noi l-am considerat absolut normal. Am gasit si noi un strop de loc liber pe niste trepte, asa ca ne-am pus fundurile jos asteptind sa vina un autocar dupa noi sa ne duca in Courmayeur.

             Eram complet uzi. Mi-am agatat rucsacul de o usa si contemplam cum curgea apa din el. Manusile le-am aruncat pe jos, erau murate deja.

            Unii dormeau pe jos, altii intinsi pe niste cartoane sau sprijiniti de pereti. Eu am scos o punga cu mincare si am inceput sa ma indop. Imi dadusem brusc seama ca eram mort de foame. Nu mincasem pe coborirea aia nimic, uitasem complet, instinctul de supravietuire a anulat complet senzatia de foame. Imi parea rau ca s-a terminat cursa, dar in acelasi timp eram constient ca e mai bine asa, era extrem de periculos pe crestele inghetate.

            Dupa vreo jumatate de ora apare una si striga cum ca au redeschis concursul. O vreme nu a zis nimeni nimic, toti au ramas la locul lor, nu stiam daca e poanta sau nu, nu pricepeam cum se poate asa ceva, ne uitam uimiti unii la altii. Dupa o vreme de buimaceala intreaba unul ce se intimpla daca nu vrem sa mergem mai departe, iar cucoana a zis sec ca putem pleca acasa daca nu vrem sa mergem mai departe. Cum sa mergem acasa ? Asta e fix treaba noastra, zice ea, ei nu ofera nici un mijloc de transport.

            Treaba era cam asa : eram intr-un sat la mama dracului, la vreo 60km de Courmayeur. Nu aveam nici un ban la noi. Eram complet uzi, iar neuronul stia ca scapase de chin, iar acu trebuia sa digere informatia cum ca plecam mai departe. Afara erau vreo 5 grade, si mai aveam de trecut in acea etapa inca doua creste de 3000m si de 3300m, in conditiile in care cea pe care tocmai o trecusem si unde era sa ne lasam oasele fusese de doar 2800m.

             Sincer nu pricepeam cum de ne lasa sa plecam mai departe. Parea sa fie extrem de periculos ce urmeaza, asa ca am mers la organizatori si i-am intrebat daca este zapada si pe crestele urmatoare. Au zis ca este, dar ca e mica. (sa mori tu !, am zis eu in gind). Am cugetat un strop, dupa care i-am intrebat daca sint siguri ca e bine ceea ce fac, iar ei au zis ca da, ca au trimis oameni acolo si ca aia au zis ca se poate trece peste creste.

cei norocosi au prin loc de dormit

             Cam o ora ne-a luat sa ne decidem daca ne oprim sau daca mergem mai departe. Am stat si am analizat situatia, iar in final am decis sa plecam mai departe. Adevarul era ca nu aveam alta optiune in acel punct. Ei nu ne ofereau nimic, iar sa facem autostopul fara nici un ban in buzunar nu suna interesant. Am decis sa plecam mai departe, iar daca situatia urma sa fie periculoasa sus in creasta, sa ne intoarcem. Tocmai se luminase afara, asa ca speram ca soarele sa topeasca zapada si sa scapam de gheata de pe poteca.

             A urmat un moment foarte nasol : avind hainele ude, trebuia sa punem pe noi gecile ude si rucsacii mustind de apa, dupa care sa iesim afara unde erau vreo 5 grade. Daca asta nu e tortura, nu stiu ce e. Cit de bine ne-am simtit in momentul in care am iesit din cladire reiese foarte bine din poza asta, facuta imediat dupa ce am iesit afara :

micul soldat vietnamez

            O mica piesa de teatru dramatic

            In concluzie am plecat mai departe. Eram uzi si inghetati, asa ca am grabit pasul ca sa generam caldura si sa ne incalzim. Nu a fost greu, pentru ca aveam de trecut doua creste, Col Entrelor de 3000m si Col Losson de 3300m.

            Poteca urca extrem de sustinut, iar pe masura ce ne apropiam de creasta se facea din ce in ce mai frig, vintul batea din ce in ce mai tare si incepea sa apara zapada. Frumos, dar frig.

            La un moment dat, din senin, Vio izbucneste si zice : “Ajunge ! Eu de aici nu mai plec, sa vina cu elicopterul sa ma duca, ai GPS asa ca le poti da coordonatele de unde sa ma ia, tu du-te mai departe”, dupa care se aseaza pe o stinca.

resoftare

            E aproape imposibil sa nu te izbeasca asemenea momente in cursa asta. Apar situatii in care neuronul depune armele si se revolta. Treptat inveti ca exista viata dupa crizele astea, te simti chiar foarte bine dupa ele, e un mecanism prin care neuronul se elibereaza de tensiune.

            Nu am zis nimic, m-am asezat si eu pe stinca aia, am scos un baton si am inceput sa maninc in liniste. La TDG orice pauza e un bun prilej de a mai minca ceva, nici o clipa nu trebuie irosita. Dupa citeva minute neuronul s-a resoftat, iar cind au aparut doi colegi de suferinta greci am povestit un strop cu ei, iar pentru ca unul din ei era destul de grav afectat (au si abandonat pe urcarea aceea), Vio a inceput sa vorbeasca cu ei si sa-i incurajeze. Pe cit de brusc vine, pe atit de brusc pleaca crizele astea. Trebuie doar un strop de rabdare.

unde incepe zapada se termina oxigenul

             Rau de inaltime

             Am continuat urcarea in liniste, curiosi sa vedem daca e mare zapada sau nu. Treptat am constatat ca ne miscam foarte greu, ulterior au aparut durerea de cap si senzatia de lipsa de aer. Parca aveam o punga trasa peste cap. Altitudinea era foarte mare, oxigenul era foarte putin, nu aveam ce face decit sa ne oprim de cite ori era nevoie, ca sa ne revenim.

             Anul trecut nu m-am confruntat cu asa ceva, probabil fiindca prinsesem o zi senina cind am trecut crestele si presiunea atmosferica fusese mai ridicata. Dar cum de data aceasta ploua, presiunea atmosferica era mult mai redusa asa ca m-a izbit si pe mine lipsa de oxigen. Ar cam trebui macar o saptamina de acomodare la altitudini mari, inainte de cursa asta.

Techirgiol alpin

             Mocirla

            Ajunsesem treptat la zapada, asa ca inaintam foarte incet. Oricum ne miscam incet din cauza lipsei de oxigen. Pina sus in creasta a depus armele si neuronul meu asa ca am ajuns si eu la o mica descarcare emotionala. Poteca era deja inghetata si alunecam destul de des, asa ca din cind in cind mai picam in genunchi. Un strop mai greu de tolerat din partea neuronului.

             Dar toate astea erau mai putin importante pentru ca deja se vedea virful, asa ca eram curiosi sa vedem cum arata poteca pe coborire. Speram sa nu fie inghetata ca in noaptea precedenta, nadajduiam si noi ca nu ne vom lasa oasele prin muntii aia.

             Bafta noastra a fost ca soarele rasarise si topise zapada pe partea cu coborirea. Poteca se transformase intr-un Techirghiol alpin, o adevarata baie de namol, cea mai frumoasa mocirla prin care trecusem vreodata. De obicei cind vedem mocirla pe poteca facem tot posibilul sa o ocolim, dar de data asta am fost fericiti sa o vedem, era minunata in comparatie cu gheata.

             Dintr-o data buna dispozitie a revenit, rasarise soarele, ploaia se oprise pentru citeva ore, coboram prin mocirla, ce poti sa iti doresti mai mult ?

             Cum se dreseaza italienii

             Coborirea prin mocirla a fost rapida, simteam ca avem iar control asupra destinelor noastre. Dupa vreo ora si ceva ajungem la Eaux Rousses, un mic punct de control, teoretic neimportant, dar e punctul din care incepe cea mai grea urcare din tot concursul, urcarea catre Col Losson (3300m), cea mai lunga urcare, cel mai inalt punct din tot traseul, a treia creasta de trecut din aceasta etapa (deci cu bateriile cam goale ajungi aici), asa ca e important sa le incarci cit poti inainte de a pleca mai departe.

             Stiam ce ne asteapta asa ca m-am pus pe mincat si am indemnat-o si pe Vio sa faca la fel. Am ochit din start ca aveau lasagna in niste tavi enorme. Aveau si un cuptor cu microunde in care incalzeau minunata mincare (3 minute in cuptorul ala, dupa care le primeai tot reci …).

             Italienii sint cam dusi cu capul. Nu v-am zis pina acum, dar e momentul sa discutam si despre asta. Sint dusi cu capul din foarte multe puncte de vedere, dar problema mea in acel moment a fost ca ei tineau neaparat sa iti incalzeasca lasagna, iar asta dura cam 3 minute. Stiu ca 3 minute e putin cind stai cu curu’ntr-un scaun si te uiti pe FB ce a mai postat nushcine, dar eu acolo aveam o treaba de facut, si anume sa umplu rapid stomacul, care era gol de mult prea mult timp.

             Ii zimbesc frumos cucoanei si o rog sa imi dea lasagna neincalzita. Da din cap ca nu se poate asa ceva. Ii mai zimbesc odata, de parca as fi cerut-o de nevasta, si ma refuza la fel de categoric scorpia dracu’. Insist si mai cer si a treia oara, asa ca, bulversata fiind de insistenta mea, il striga pe ala care opera cuptorul cu microunde si-i spune ca eu vrea sa maninc lasagna rece. Ala se uita la mine absolut perplex, de parca i-as fi tras un sut in bile, dupa care incepe sa gesticuleze si sa vorbeasca singur de parca asa blasfemie in viata vietii lui nu a mai auzit.

             Sa-i fut. Lasa ca va arat eu cum se face. Ii zimbesc aleia si-i cer sa-mi puna o portie mare si sa o incalzeasca. Ea se lumineaza toata la fatza, ia o farfurie si o umple cu lasagna dupa care o pune pe masa linga perplexatul celalalt, care urma sa o incalzeasca cind ii venea rindul (ca doar erau si altii pe acolo care mureau de foame, admirind cronometrul cuptorului cu microunde).

             Dupa ce ofticata se departeaza cu un metru de farfurie, astfel incit un neasteptat reflex sa nu-mi poata muta nasul inspre ceafa, inhat farfuria de pe masa si plec tacticos afara la soare sa o halesc. Le-a picat falca. Noroc ca nu erau cardiaci, altfel ar fi fost si decese la TDG. Cred ca daca ateriza acolo fecioara Maria dansind Lambada erau mai putin mirati.

             Imi iau vreo 3 minute sa ma asez cu curu pe asfalt si vreo 13 secunde sa termin portia de lasagna rece (apropo, era demential de buna). Imi ridic organismu’ de pe asfalt (alte 3 minute) si ma duc sa ma lupt iar cu perplexatii. Zimbesc larg si cer o portie RECE de lasagna. Ea se uita la mine, apoi se uita la perplexatu cu microunde in cap, apoi iar se uita la mine, isi da seama ca oricum o sa o fur (farfuria) in final, asa ca cedeaza si imi pune o portie rece. Dresura de italieni se numeste treaba asta.

             Ma duc iar afara, ma asez pe asfalt (alte 3 minute) si maninc portia rece de lasagna (13 secunde, ofcors). Nici nu am simtit ca am mincat ceva, asa ca ma duc sa mai cer o portie. Pentru ca nu era nimeni la masa, cer o portie CALDA de lasagna.

             Fratele meu, au sarit amindoi la cuptorul cu microunde, mai sa dea cap in cap, au scos din el farfuria care se incalzise acolo si mi-au dat-o de parca erau sfintele moaste ale nushcui. Le-am mincat si pe alea in 13 secunde, dupa care cugetam daca sa mai bag o portie sau nu, cind aud ca ma striga geniul cuptorului cu microunde, agitind in aer o farfurie CALDA cu lasagna, si ma intreaba daca nu mai vreau inca o portie.

             Calule, vrei malai ? (poate ca era cu ovaz, dar eu eram cu malai acolo :D ). Am considerat ca e sub demnitatea mea sa nu halesc si a patra portie, asa ca am executat-o rapid, spre uimirea lui.

             Asa maninca profesionistii. Dupa care am mai bagat doua supe si niste cascaval, ca sa se lege amestecul mai bine .

voi ii vedeti ?

             Halucinatiile

             Urcarea pina pe Col Losson (3300m) e lunga de vreo 10 km iar diferenta de nivel este de 1600m. E cel mai inalt punct din traseu si stiam ca vom ajunge iar la frig si zapada. Banuiam ca iar vom avea dificultati de respiratie, dar nu ba nuiam ca vor fi atit de pronuntate. Singura veste buna era ca se oprise ploaia si iesise soarele, asa ca s-au uscat treptat hainele si pantofii pe  noi.

             Dupa vreo ora de urcare facem o  mica pauza de masa. Gasim un loc cu umbra si ne asezam sa rontaim cite ceva. La un moment dat Vio imi arata niste oameni care vin pe poteca. Ma uit, ma mai uit odata, nu vad nimic. Ea imi tot explica lucruri pe care eu nu le vedeam, asa ca imi dau seama ca e doar imaginatia ei. Lucrurile astea sint frecvent intilnite la TDG si au legatura cu privarea de somn in primul rind. S-ar putea ca si oboseala sa conteze, nu stiu sigur. Important e sa stii ca pot sa apara, ca sa nu te sperii atunci cind constati ca o vaca te intreaba cit e ceasul si de unde esti …

             Am facut o poza in directia respectiva ca sa ne uitam la ea cind o sa fim amindoi lucizi. Cert e ca pina am terminat noi de mincat aia nu venisera, si nici in poza nu apar. Asta inseamna ca s-au ascuns foarte bine, nu ?

             A mai vazut ulterior si alte treburi, cel mai interesant a fost cind a vazut o negresa dezbracata tolanita in iarba. Cu asta mi-a captat atentia, chiar m-am straduit din rasputeri sa o vad si eu, dar nu am reusit. Ghinion.

urcarea spre Col Losson

             55 de pasi

            Urci, urci, si iarasi urci. Muschii incep sa urle. Dupa o vreme se revolta si neuronul, nu pricepe de ce calvarul nu se mai termina. Pina aici nimic nou. Treptat se face din ce in ce mai frig, punem haine pe noi, punem geci, punem suprapantaloni, buffuri. Baiul e ca peste 2800 metri se cam termina si aerul. La inceput respiri mai greu, dar urcarea continua si incepe sa te doara capul. Urcarea tot nu se termina. Simti ca iti stringe ceva pieptul, si ca orice ai face nu intra destul aer. Treptat apare o usoara senzatie de panica, datorata cresterii concentratiei de dioxid de carbon in singe. Cind ajungi aici trebuie sa te opresti, daca mergi mai departe poti lesina.

            Vio mergea in fata si facea 55 de pasi dupa care luam o pauza de 20-30 secunde. Atunci nu am stiu ca face 55 de pasi, numai dupa cursa mi-a spus. Am intrebat-o de ce a ales sa faca fix 55 de pasi si mi-a raspuns : “Foarte simplu : am incercat sa fac 100 de pasi si nu am reusit, am reusit sa fac numai 55, asa ca am ramas la cifra aia”.

            In pauze ne aplecam si ne sprijineam cu pieptul pe bete si stateam asa, nemiscati, respirind profund, pina se echilibra nivelul de CO2 din singe. Pe urma plecam mai departe si repetam procedura. Foarte incet ne-am miscat pe bucata asta, mai mult de 100 de concurenti ne-au depasit aici. Planul era sa urcam in aproximativ 4 ore si am ajuns in virf dupa 5 ore jumatate.

            In ultima jumatate de ora efectiv numaram minutele pina in virf, imi era atit de frig incit imi era teama sa nu clachez. Miinile imi ramasesera inclestate pe bete. Cu opririle alea am uitat ca mi-e frig si cind mi-am dat seama era prea tirziu. Aveam manusi la mine, dar cu miinile bocna nu aveam nici o sansa sa le mai pun. Asteptam sa ajungem sus ca dupa aceea pe coborire sa alergam iar si sa ma incalzesc.

            Monstruoasa a fost urcarea asta. Sa urci 5 ore jumatate in continuu, in frig si fara oxigen e … intaltator, ca nu stiu cum altfel sa descriu starea.

furnicutze

             Hotzu

            Mai este o veste buna. Nu stiu daca v-ati prins pina acum, dar dupa urcare vine coborire. Sus era zapada, dar pe coborire soarele topise gheata si am coborit iar prin mocirla. Ne obisnuisem cu ea, o iubeam de-a dreptul, orice numai gheata sa nu fie.

             Cam la 20m sub creasta era un mic punct de control adus cu elicopterul. Vreo 8 alergatori stateau inghesuiti inauntru, ca sardelele intr-o conserva, mai  multi nu incapeau. Era un vint si un frig de iti venea sa iti plingi singur de mila. Era si o ceata foarte groasa, asa ca vintul ala te si uda destul de serios, patrundea ceata prin haine si simteai cum iti uda oasele. Foarte nasol a fost acolo.

            Am inceput sa ne miscam mai repede, iar dupa vreo 10 minute ne-am incalzit si am inceput sa alergam. Pe masura ce coboram si incepea sa fie iar oxigen a revenit si buna dispozitie, iar Vio a inviat pur si simplu, a inceput sa alerge ca pe plat si nu s-a mai oprit pina la urmatorul Base Vita. Treptat am inceput sa trecem de concurentii care ne depasisera pe urcare si care acum mergeau la pas.

            Coborirea asta are vreo 12km lungime, in care cobori cam 2000 metri. La primul punct de control am intrat sa ne umplem sticlele cu apa, dar Vio m-a anuntat din start ca nu stam mult acolo. Era iar Lamborghini.

            Umplem bidoanele cu apa, bem un ceai si eu halesc ce gasesc pe mese, cind auzim pe unul care tot striga “Hotzu, hotzu !”. Din reflex ne uitam in jur sa vedem cine ce furase, dar toti stateau relaxati la mese, numai ala continua sa urle “Hotzu, hotzu !”. In final ne pica fisa : engleza nu era tocmai punctul forte al respectivului … el se lauda ca are supa calda (Hot Soup).

            Ne hlizim bine, apoi decolam rapid de aici si continuam sa alergam prin noapte, depasind constant. Nu ne oprim din alergat pina la urmatorul Base Vita – Cogne.

ajungem la Cogne

            Primul somn

            Eram in miscare de 36 ore fara sa fi dormit deloc, asa ca am decis ca la Cogne sa dormim doua ore. Am mincat, am facut dus si ne-am schimbat hainele. Vaaaai ce bine e sa fii uscat ! Cursa asta ne reinvata sa apreciem putinul pe care il avem. Uitam sa ne bucuram de lucrurile simple, tot timpul vrem mai mult, nimic nu e suficient. Acolo ajungi sa te minunezi cit de bine e sa faci un dus, sa ai haine uscate pe tine si sa dormi doua ore pe un pat extensibil, intr-o sala de sport in care sforaie sute de oameni. Eram in paradis :D

            Vio avea foarte multa treaba. Cred ca salva planeta, sa asa ceva. Nu am idee ce anume, o sa va spuna ea. Eu am facut dus, am mincat cit am putut de mult si apoi am lesinat in patul ala minunat. In viata de zi cu zi, daca as dormi doua ore m-as trezi foarte buimac si suparat pe univers. Nu stiu de ce acolo lucrurile stau altfel. M-am trezit singur cu citeva minute inainte sa sune ceasul, resetat neuronal si infometat, ca doar nu mincasem de aproape doua ore.

Fenetre de Champorche

             Planul cursei

             Planul nostru e secret, nu pot sa vi-l spun, v-as pune viata in pericol. Niste indicii am sa va dau, totusi. Etapa a treia era dedica lui Tudor Sofron, asa ca urma sa o alergam, ca doar el ne-a chinuit toata iarna si ne-a crescut viteza pina la cer. Deasemenea voiam sa mergem cit mai economic posibil in rest, ca sa ajungem cit mai odihniti la kilometrul 200, de unde urma sa alergam iar tot ce se poate alerga.

             Stiu ca suna cam SF sa ajungi fresh la kilometrul 200, mai ales ca pina acolo ai de urcam cam 15000 metri, dar noi asa am dorit (si am si reusit, dar asta e alta poveste).

             Deci ajunsesem la etapa a treia, de la Cogne la Donnas si urma sa ne sofronizam. Dormisem doua ore in doua nopti, deci eram proaspeti, numai buni de alergare. Planul e plan, nu se discuta ci se executa, asa ca ne-am pus pe alergat pe toate bucatile de plat si de coborire. Deocamdata trebuia sa urcam pina in creasta Fenetre di Champorche (2827m), dupa care urmeaza o coborire fara sfirsit, 33km in care coborim 2500m diferenta de nivel. Efectiv simti cu iti intra picioarele in fund de la atita coborire.

             Urcarea merge foarte bine, mergem relaxat pe urcare si alergam orice bucata de plat. Trecem printr-o rezervatie foarte frumoasa. Stiu ca e frumoasa de anul trecut, anul asta am trecut noaptea pe acolo si nu s-a vazut mare lucru. La prima cabana oprim sa mincam ceva si sa bem un ceai, urmeaza o urcare mai sustinuta si e bine sa avem bateriile incarcate inainte de atac.

mijlocul de locomotie

             Eu shamporsesc, tu shamporesezi, noi shamporsim

             E foarte interesant cum se schimba perceptiile in timpul cursei. O asemenea urcare ni s-a parut dificila in prima zi, dar acum, dupa ce trecusem de Col Losson, aveam senzatia ca aveam de trecut un deal. Are 2827 m altitudine, dar ne acomodasem deja cu altitudinea, asa ca am trecut ca marfaru peste creasta asta, hlizindu-ne, buna dispozitie era la cote inalte. E minunat sa vezi ca poti trece atit de usor peste creste si sa poti alerga dupa aceea fara nici o problema.

             Povesteam vrute si nevrute (semn ca aveam energie destula, deci e totul foarte bine) si Vio ma intreaba la un moment dat cum se numeste creasta pe care tocmai am trecut-o. Ii zic ca maica-sa a botezat-o Champorche. Dupa aceea arunca o intrebare adinc filozofica “Tomita, ce facem noi aici ?”

aici am shamporsit prima data

             Am stat, am cugetat, nu poti da un raspuns simplu la o intrebare atit de profunda, asa ca din putzul gindirii am zis “Pai … acum noi shamporsim”. De aici lucrurile au degenerat, in final cam la orice intrebare raspunsul era ca noi shamporsim. Vio a gasit si antidotul la treaba asta : dupa ce shamporseam, ea zicea : 

 

             “Iarta-ma doamne ca am shamporsit” si treaba era rezolvata.

              Te scapa pishu ? Zici “ma duc sa shamporsesc”

             Vrei sa o iei pe scurtatura ? Zici : “hai pe aici sa shamporsim”

             Dupa terminarea cursei am mers sa parcurgem finalul TDG-ului, de sub Col Malatra pina la Courmayeur. La un moment dat am iesit de pe drum si am luat-o pe o poteca ce taia curba. Vincent s-a oprit la marginea drumului si ne-a intrebat “de ce o luati pe acolo ? de ce iesim de pe drum ?”, la care absolut reflex am raspuns “taci si shamporseste”. Tulai ce bine ne-am distrat, suna foarte fain cuvintul asta.

             Extrapolind, este shamporsire pentru orice. Probabil suna pueril acum toate astea, dar acolo gasesti fericire in lucruri extrem de simple. Uiti de absolut tot, inclusiv de zi si ora, ramin doar lucrurile simple cu care te confrunti in fiecare minut, si inveti sa te bucuri de ele, asa cum sint.

in drum spre Donnas

             Calugarul Zen

             La primul punct de control Vio decide sa fim si mai rapizi, asa ca nici macar nu intram inauntru. O tanti scoate capul pe usa si ne cere numerele de concurs, vede ca nu intram asa ca ne aduce ea niste apa sa punem in bidoane. Numai suflet voluntarii de acolo, orice ca sa ne fie noua mai bine. Umplem bidoanele cu apa si decolam mai departe in alergare.

             Dupa cum va spusesem, etapa asta urma sa o alergam, ceea ce am si facut. Cu o consecventa demna de un robotel japonez, am alergat toate bucatile de plat sau coborire. O vreme am stat in spatele unui alergator care avea un ritm foarte bun (nu stiu exact cit timp, acolo pierzi complet notiunea timpului, clipesti de doua ori si e iar noapte). Cind nu a mai putut tine ritmul l-am depasit mentinind constant ritmul nostru de alergare.

             A urmat o bucata foarte abrupta de traseu, pe care facusera trepte din bucati enorme de stinca. Erau niste trepte facute ca pentru uriasi, trebuia sa sari de pe o treapta pe alta, si asta vreme de vreo ora. Ai nevoie de articulatii extrem de bune ca sa scapi intreg dupa bucata asta. In zona asta trecem la un moment dat pe linga unul care avea aspect de calugar tibetan. Mergea la pas, foarte relaxat, tinea mina dreapta inainte, cu palma orientata in sus, iar in palma avea un ipod. Cind am trecut pe linga el, din castile lui se auzea ceva muzica de relaxare, un fel de zdranganit de oale. Se relaxa omu’.

             Cind am trecut pe linga el ne-am adus aminte de Mishulica, exact la fel face si el, are la el muzica populara si o da tare cind simte ca-i e greu. Cind il vezi ca incepe sa urle si sa dea din miini, e clara treaba, a dat tare muzica in casti si urmeaza sa alerge ca nebunu.

             Sofroniada

             Am alergat noi ce am alergat pina in Chardonney, vreo 13km din creasta pina aici, dar acum terenul se facuse si mai alergabil, asa ca era momentul sa inceapa Sofroniada. Semnalul de accelerare a fost cind Vio a zis, in timp ce alergam “ Tomita, mai imbunatatim si noi niste statistici ?” Asta in traducere ar fi ceva de genul - ne miscam si noi mai cu talent ?

             Ce a urmat a fost pura poezie. Am inceput sa alergam cu viteza, si cind zic viteza, ma refer la viteza de plat. Alergam si zimbeam, eram pur si simplu fericiti. Zburam pe linga ceilalti, se uitau la noi ca la nebuni. Mai incerca cite unul sa creasca ritmul cind ne vedeau, dar ei credeau ca noi alergam 2-3 minute dupa care o sa ne oprim …. Nici poveste, nu ne-am oprit deloc pina in vale la base Vita. Cam doua ore am tinut-o asa. Vreo 60 de concurenti am depasit. Intrasem intr-o stare foarte misto si totul curgea de minune, eram in flux, cum s-ar zice. Sofroane, te-am cinstit cum se cuvine acolo. Sa ne traiesti !

Donnas, pamint romanesc

             Donnas, pamint romanesc

             Ajungem la Donnas in alergare, si nu orice alergare, ci alergam de rupeam pamintul. Era foarte multa lume la intrarea in base vita, asa ca ne trezim cu multe aplauze, probabil eram printre putinii care fugeau in halul ala.

             Eram de mai mult de 50 ore in cursa, timp in care dormisem numai doua ore. Etapa urmatoare e cea mai grea din tot concursul, asa ca planul era sa dormim aici doua ore ca sa ne incarcam bateriile. Stiu ca suna delirant sa te odihnesti numai doua ore, dar asa e filmul la TDG, cel putin filmul nostru.

             Scenariul se repeta : mincam ceva cum ajungem, apoi facem dus si ne schimbam hainele, dupa care ne ducem sa dormim un strop. Pun ceasul sa sune peste doua ore dupa care lesin in subosecunda. Cind ma trezesc ma simt ca nou. Simt tensiune in picioare, ceea ce e normal dupa 150km si 11000 metri urcati, dar neuronal sint fresh ca o zambila.

             Coborim in sala de mese si mai mincam o tura. Urmeaza etapa “bau bau”, 52km cu 4600m urcare. Ar fi digerabila treaba asta, dar sa nu uitam ca aveam deja in picioare peste 150km.

             Pe linga asta, ce vedeam afara pe geam nu ne incinta deloc. Cerul arata catastrofic, parca luase foc. Am intrebat organizatorii cum o sa fie vremea pe creste si se cam luau cu miinile de cap si ziceau ca o sa fie cam nasol peste citeva ore, ploaie si ninsoare. In rest toate bune si frumoase.

             Am mai mincat o tura, dupa care urma sa plecam spre Donnas, cind din senin vine vestea catastrofala …

             Vio se tot agita pe acolo, se invirtea in cercuri mici si foarte mici, nu pricepeam ce s-a mai intimplat. Intr-un final se decide sa imi spuna si mie tragedia ce se abatuse in viata ei. Sinteti pregatiti ? Cardiacii sint rugati sa ia o pilula de nitroglicerina, iar cei cu copii sint rugati sa-i trimita la culcare, ce urmeaza e posibil sa va afecteze extrem de puternic :

             “ Tomita, uita-te la mine, nu stiu ce sa ma fac, urmeaza cea mai grea etapa a concursului si eu nu sint asortata !!!!!!! “

             Shock si groaza !!! …. Pe loc am luat telefonul si am trimis SMS lui Mishulica, sa aflati si voi tragedia in care ne aflam….

Muzicanti in Perloz

             Gogosi si fresh de portocale

             Dupa ce pleci din Donnas traseul te invirte in sus si in jos, nu pricepi nimic. Concursul asta e facut pentru a populariza valea Aosta, asa ca traseul trece atunci cind se poate prin tot felul de localitati, unele extrem de izolate, precum si pe linga obiective turistice, asa ca traseul e mai ciudat uneori.

             Majoritatea satelor le-am uitat, dar satucul Perloz cu siguranta ramine adinc intiparit in neuronul oricarui participant. E mai izolat, e mic si cochet, iar punctul de control e cel mai plin de viata dintre toate. Intrarea in sat au decorat-o cu baloane colorate in care au bagat leduri, asa ca atunci cind am coborit spre sat poteca era strajuita de baloane mari luminoase multicolore, parca era o pista de aterizare.

             Anul trecut am ajus ziua aici, asa ca o multime de copii m-au asteptat la intrarea in sat si au fugit alaturi de mine pina la punctul de control. Altii au gonit inainte pentru a anunta venirea unui nou concurent.

             In punctul de control doi barbati scuturau cu toata puterea un lemn pe care erau agatate vreo 10 clopote, facind un zgomot infernal. Adusesera anul asta si muzicanti, asa ca atmosfera era extrem de animata.

             Aici gasesti pe masa si gogosi si suc proaspat stors din portocale si grapefruit. Doar aici le gasesti, sint facute de doamna care locuieste chiar linga punctul de control. Anul trecut m-a intrebat daca nu vreau sa-mi gateasca ceva anume, vazind ca nu maninc nimic de pe masa. Problema s-a rezolvat cind am vazut tava cu gogosi, le-am mincat pe toate, asa ca a zis ca daca mai stau imi mai face o tura…

             Cu mare drag am asteptat sa ajungem in Perloz, stiam ca va fi o atmosfera deosebita.

Etoile du Berger

             Etoile du Berger

             Despre etapa asta se poate scrie un roman. Cind ajungi aici ai facut deja 150km si mai ai inca vreo 50, ai urcat 11.000m si mai ai de urcat inca vreo 4600m, ai dormit 4 ore in doua nopti, iar anul asta, bonus, dupa zeci de ore de ploaie si ninsoare au mai urmat inca 24 ore de ploaie, pentru ca a plouat nonstop.

             Ajunsesem sa nu mai observam ploaia. Ploua de atit de mult timp incit facea parte din normalitate. Era un nonsens sa ocolim vreo balta, oricum aveam acvariu in pantofi, ocoleam doar noroaiele mari, cele in care era riscul sa nu mai putem iesi. 

             Trecem prin sate uitate de lume, cu casute mici din piatra si strazi late de un metru. De fapt termenul de strada nu e corect, sint poteci abrupte cu trepte facute din piatra. Totul e facut din piatra acolo, inclusiv acoperisul.

             Intr-un copac din curtea unei case am zarit o zburatoare alba. Avea ceva pene ridicate in cap, semana cu un fel de papagal, dar noapte fiind nu am reusit sa ne dam seama ce era. Dormea cu capul ascuns intre pene. Sau poate era o marmota in rochie cu pene.

             Am urcat o vesnicie pe o poteca pietruita, miliarde de trepte. Vreo trei ore am urcat constant treptele alea. E un fel de picatura kinezeasca : daca te opui, nu ai nici o sansa, o iei razna pe pasune. Singura solutie e sa accepti lucrurile asa cum sint.

             Ajungem intr-un final la Etoile de Berger (sau Sassa, cum aparea pe site-ul lor). Nu e nimic deosebit aici, dar numele asta imi place foarte mult. Poate de aceea am mincat juma de kil de sunca acolo. Era ceva sunca foarte buna, poate bagasera ceva iarba prin ea, greu m-am oprit din mincat.

             Plecam destul de repede de aici. Ploua serios iar Vio era in forma, o luase inainte si urca direct in sus, nu mai urma poteca ci pur si simplu inainte, direct in sus pe panta. Se pare ca se acomodase cu altitudinea iar acum zbura in sus la deal.

             Cind am ajuns sus in creasta se dezlantuise iadul. De fapt a fost cam invers : era bezna si nu am vazut nimic, asa ca am dedus ca am ajuns sus in creasta cind am vazut in ce nenorocire de conditii meteo am ajuns. Batea vintul foarte tare asa ca ploua orizontal. Aveam manusi dar erau complet ude, asa ca miinile erau inghetate. Aparuse si ceata asa ca mergeam dupa GPS, nu se mai vedea poteca. Fara GPS nu te puteai descurca in conditiile alea, nu se mai vedea nimic.

             Stiam de anul trecut traseul, stiam ca e aproape refugiul, dar de vazut nu se vedea nimic. Mergeam cu capul in pamint ca sa imi protejez cit de cit fatza de ploaie si de vint. La un moment ne-am izbit de refugiu si asta a fost tot. Am intrat ca sa mincam ceva, dar stiam ca daca stam mai mult si ne obisnuim cu caldura, nu mai plecam de acolo, atit de nasoala era vremea afara.

             Am mincat rapid cite ceva si apoi am plecat. La iesirea din cabana a fost cel mai greu, hainele erau ude pe noi si e super nasol sa iesi afara in frigul ala. Am plecat in mare graba, alergam si tremuram incontrolabil. Ideea era sa coborim cit mai rapid din creasta ca sa scapam de vint, pe urma ne puteam incalzi.

piine cu nutella ... bun bun

             Am rupt patu’

             Coborirea pina la Lago Vargno ne-a pus pe amindoi la incercare din punct de vedere mental. Am fost cu rindul nesuferiti, neuronul protesta cum putea, se saturase de toate : efort, ploaie, frig, vint, foame, nesomn. Era si perioada cea mai nasoala a noptii, intre 5 si 7 dimineata. 

             Cind ajungem la lac eram atit de zombi incit decidem ca e nevoie de o ora de somn ca sa ne resoftam, altfel nu se mai putea. Aveau paturi libere, asa ca mergem sa dormim un strop. Cabana asta avea doua camere. In prima camera era o masa lunga si doua aragazuri unde faceau pe loc paste, calde si bune. Aici erau cei care mincau si mergeau mai departe. Mai erau si citiva care dormeau aici sprijiniti de cite un perete, astia erau cei care nu au vrut sa doarma dar erau atit de rupti in gura incit adormisera in harmalaia aia.

             A doua camera era plina cu ceva paturi pliante si nu era incalzita, era frig ca afara in ea. Nici lumina nu era, dar aveam noi frontalele. Ne ducem tiptil catre paturile indicate de individul ala, atenti sa nu facem zgomot, sa nu trezim lumea. Aud la un moment dat o izbitura urmata de o injuratura, dar nu pricep despre ce e vorba.

             Cind imi pun pretiosul fund pe pat pricep ce e cu bubuiturile alea : se rupe patul sub mine. Nu de tot, doar in zona fundului se rupe si se face o groapa. Vio …  ride de se prapadeste cind vede ca se rupe patul sub mine.

             Deduc ca am curul mare, asa ca ma intind rapid ca sa distribui greutatea pe o suprafata mai mare. Era destul de nasol, trebuia sa imi tin fundul in aer, nu era nimic sub el. Dupa citeva minute, se rupe patul si la picioare, asa ca acum eram ca o rima pe o furculitza, imi atirnau si fundul si picioarele. M-am tot zvircolit, am incercat sa gasesc o pozitie acceptabila, dar nu am reusit sa dorm, cel putin asa cred. E posibil totusi sa fi lesinat si sa nu-mi fi dat seama, important e ca am iesit resetat neuronal din camera aia.

             Nu am fost singurul sub care s-a rupt patul, cam la 5 minute se auzea cite o bubuitura urmata de o injuratura. Daca aveam neuronul lucid, as fi luat patura si m-as fi intins pe jos pe podea, as fi avut un lesin mult mai ergonomic si mai odihnitor.

afumatoarea

             Afumatoarea

             V-am spus oare ca ploua ? Posibil sa fi uitat, asa ca va mai spun odata. Era mocirla peste tot. Am urcat, si am urcat, si iar am urcat. Pe tronsonul asta l-am vazut anul trecut pe Winnetou. Acum am trecut ziua pe aici si as zice ca e mai greu traseul cind vezi ce te asteapta inainte.

             Pe coborire este un punct de control adus cu elicopterul. O adevarata binecuvintare, eram deja rupti de foame cind am ajuns aici. Pe coborirea asta am vazut ce n-am mai vazut pina acum : un concurent a picat in cap. Nu am idee daca adormise sau era rupt in gura si s-a impiedicat de ceva, cert e ca a decolat in cap, dupa care i-am vazut picioarele sus in aer, dupa care a disparut de tot in ceva tufe.

             Am ramas perplex si priveam tufa, sa vad daca mai apare sau nu. Dupa vreo 5 secunde rasare individul (cu capul in sus), il intreb daca e totul ok si dupa ce imi confirma ca e viu (dind din cap in directii incerte) plecam mai departe. Daca nu era tufa aia cred ca se termina mai nasol, probabil ea a amortizat caderea. Sau e tare de cap omu’.

             Punctul de control devenise o afumatoare. Nush ce bagau aia pe foc, dar nu se putea sta acolo. Prin asta sa intelegeti ca Vio a preferat sa stea afara in frig si ploaie pe un scaunel. Eu am stat inauntru la afumat, face bine la virsta mea sa te mai afumi din cind in cind.

             Supa era atit de fierbinte incit trebuia sa pui apa rece in ea ca sa o poti minca. Doua portii am mincat. Am aruncat in ea si doi pumni de cas, care s-a topit rapid si astfel supa s-a transformat in ceva lichid gros si foarte gustos. Clar nu as minca acum asa ceva nici batut.

             Un alt exemplu de reconfigurare neuronala este faptul ca Vio a mincat piine cu nutella. Poate ca nu e mare lucru, dar ea ar fi jurat pe luna si pe stele ca nu o sa manince cit traieste asa ceva. Resoftare se numeste.

             Mamaliga cu brinza la 2500 metri

             Nu va mai spun cum a fost traseul, eram deja pe pilot automat. Baltile deja erau lacuri, era deja util sa stii sa inoti. Eram cam rupt in gura, imi era foame iar talpile au inceput sa ma doara peste limita suportabilitatii, stateam de mult prea mult timp in apa. Incepusera sa imi creasca branhii.

             Citisem undeva ca la punctul de control urmator este mamaliga cu brinza. E tot o ghereta dusa cu elicopterul in virf de munte, asa ca nu ai zice ca este si mincare calda acolo. Am intrebat daca nu cumva au asa ceva si mi-a zis ca este…. Avea un ceaun pitit undeva si mi-a pus de acolo o portie. Parea sa fie mamaliga cu brinza si cu ceva nuci macinate prin ea, sau asa ceva. Tulai ce buna a fost.

             Niel (sau scris in romana : ni-l )

             Aici am fost ciufut. Profund ciufut. Simteam ca neuronul e gata sa explodeze, si stiam ca o sa ma descarc pe Vio daca o am in preajma, asa ca am preferat sa o las sa mearga inainte si sa ramin singur pina ma linistesc. Am oprit la un riu si mi-am curatat picioarele, talpile ma dureau foarte tare si simteam ca am si nisip in pantofi.

             Aveam deja doua gauri enorme in ei, asa ca tot timpul imi intra mocirla in pantofi. Coborirea asta pe linga faptul ca e foarte lunga e si plina de noroi. Anul trecut am incercat sa evit noroiul si am coborit-o in vreo 4 ore in loc de 2. Acum eram deja mocirlit asa ca a fost mult mai simplu, dar tot lunga ca dracu mi s-a parut bucata asta.

             Singura veste buna este ca de aici mai ai de trecut o singura creasta pina la urmatoarea base vita. Vestea proasta e ca e inalta creasta asta si extrem de lunga coborirea de dupa ea, deci dureaza o vesnicie, inca o vesnicie mai bine zis.

             La Niel ma reintilnesc cu Vio care mincase deja (un strop). Bag doua portii de paste si plecam rapid mai departe. In cabana era plin de alergatori care stateau la caldura. Nici nu am incercat sa intru, am mincat afara in frig, imi era teama ca daca intru la caldura nu mai plec de acolo. Dealtfel in Niel au abandonat marea majoritate a celor din cabana, nu au mai plecat mai departe. E un punct critic aici, foarte multi abandoneaza. Dupa ce intri la caldura e foarte greu sa mai pleci.

dupa zeci de ore in apa

             Festivalul durerii

             Urcarea am facut-o destul de rapid. Dupa ce am trecut de Col Losson nici o urcare nu ne-a mai impresionat. In partea cealalta am dat de lacuri. Lacuri inseamna ca toate baltile se unisera intre ele, era apa absolut peste tot, cit vedeai cu ochii, apa care trecea de glezne.

             Reflexul initial a fost sa incerc sa ocolesc apa, dar cind am vazut-o pe Vio intrind linistita prin apa mi-am dat seama ca are dreptate, era imposibil sa ocolim, am zimbit si am urmat-o. Neuronul incearca sa ne protejeze tot timpul, chiar si cind nu are nici un rost.

             Aici ne-a venit iar cheful de alergare. Toti se tirau la pas, noi alergam ca chiorii. La urmatorul punct de control nici macar nu am mincat, nu am baut, nu am facut pishu, am comunicat numerele si am plecat mai departe in alergare. V-am spus oare ca ploua ?

             Aici a inceput festivalul durerii pentru mine. Talpile erau complet macerate de la atita stat in apa, erau deja mai mult de 24 ore de la startul etapei, la fiecare pas aveam senzatia ca pasesc pe zeci de cuie, asa ca iar am devenit ciufut. Coborirea asta e lunga ca dracu, iar odata ajunsi jos la drumul asfaltat, am mai avut de mers vreo 5km pe asfalt, o adevarata placere pentru talpi si articulatii.

mincam la Gressoney

             Grasu

             Base vita de la Gressoney a fost botezata din start Grasu. Aici e kilometrul 200 si pentru noi aici incepea cursa. Planul era sa mergem conservator pina aici, iar de aici sa incepem sa alergam tot ce se poate alerga.

             Am ajuns aici pe la 8 seara. La putin timp dupa ce am ajuns au anuntat ca au oprit concursul pina se repara vremea, si ca ne anunta ei cind se reia. Eram absolut complet umezi dupa 26 ore de mers prin ploaie si balti si lacuri si riuri si noroaie si fluvii, toate celulele corpului erau ude, astfel incit am decis sa schimbam absolut totul, inclusiv pantofii, indiferent cum o fi vremea mai departe, aveam nevoie de reset total, aveam nevoie sa ne simtim uscati, macar o ora.

noi forme de viata

             Pantofii mei au ajuns direct in tomberon, acolo in base vita. Aratau de parca ar fi facut razboiul, iar dupa cum miroseau, cu siguranta noi forme de viata au aparut in ei in zilele cit i-am purtat. Teoretic i-as fi putut spala, dar ar fi trebuit pe urma sa arunc masina de spalat.

             Am  mincat, am facut dus, ne-am schimbat si am pregatit bagajul pentru etapa urmatoare, astfel incit atunci cind ar fi anuntat reluarea cursei sa putem pleca in citeva minute. Am pus la uscat pe unde am apucat gecile si hainele de care mai aveam nevoie. Eram sute de oameni intr-o sala de sport asa ca peste tot erau oameni si haine, parca explodase o bomba cu cirpe acolo.

             Dupa aceea am cautat doua paturi si ne-am dus la somn. Eu am setat ceasul sa sune din ora in ora, ma trezeam si mergeam sa verific daca nu cumva au reluat cursa. Eram nerabdatori sa plecam mai departe, ne simteam foarte bine.

             Pe la ora 5 dimineata un francez se pregatea de plecare, mi-a spus ca stie de la cineva ca se va relua cursa pe la ora 8 dimineata, asa ca am trezit-o pe Vio si am mers in sala de mese sa ne indopam iar cu mincare.

             Am mincat si ne-am pregatit lucrurile, dar nimeni nu zicea nimic. Am adus o patura si ne-am intins pe jos in sala de sport, asteptind startul. Din pacate pe la ora 8 dimineata a venit vestea cea proasta, cum ca anulasera cursa.

au oprit cursa

             Afara era o ceata extrem de groasa, nu se vedea nimic, parca intreaga cladire era scufundata intr-un pahar cu lapte. Motivul anularii a fost ceata. Se ratacisera unii pe munti si i-au cautat multe ore, asa ca in final au decis sa opreasca concursul. Noi am fost extrem de tristi pe moment, insa majoritatea celor de acolo au fost extrem de fericiti, topaiau de fericire ca au scapat si au inceput sa bea toti bere si sa danseze si sa faca poze.

             Am facut tot ce tine de noi si am fi facut si mai departe, ca sa ajungem la final. Restul nu mai tine de noi, asa ca am uitat de suparare si am baut si noi o bere.

relaxare

             Happy ending

             Ne-am intilnit cu Tibi inainte de festivitatea de premiere. Era in slapi, nu pentru ca era cald afara ci pentru ca nu erau pantofi atit de mari in care sa-i incapa picioarele. Parca-l batusera unii cu ranga peste talpi vreo doua zile. Unghiile i-au picat toate.

             Ai crede ca in starea asta ar fi trebuit sa se vaiete si sa fie trist. Nici poveste, fatza ii era luminata de zimbetul ala care apare in toate pozele. Era doar un strop trist ca au oprit jucaria, ar fi dat orice sa ajunga la final, numai ca sa nu mai trebuiasca sa faca inca o data nebunia asta.

             Dar cum e om dintr-o bucata, a tras rapid linie si a concluzionat : “lasa ca ma antrenez si la anu’ merg si mai bine ca acu’ “

             Vio a fost trista un strop mai mult timp, isi dorise foarte mult sa termine cursa asta, cu greu am facut-o sa zimbeasca in poze cind am trecut linia de sosire. Dar s-au asezat treptat gindurile si la ea si e decisa sa faca treaba buna anul viitor.

             Concluzii de final ? Eu zic sa le traga fiecare pe ale lui. Teoretic tot ce am scris mai sus e imposibil. Practic, cumva cumva am ajuns la final, si am fi mers si mai departe.