sâmbătă, 17 septembrie 2016

TDG 2016




Daca ai terminat, esti pe podium. Nu conteaza locul. Pentru ca de fapt nu exista podium.


Am sa incep cu multumirile.

Multumirile sint pentru voi toti, voi cei care ne-ati dat un strop din energia voastra si ne-ati ajutat sa ajungem la final, chiar daca nu stiti ca ati facut asta. Nu stiu si nu cred ca o sa stiu vreodata cum functioneaza treaba asta cu energia, dar functioneaza si altceva nu conteaza.

Cineva spunea “Sa zicem ca ti-as da toate raspunsurile din univers. La ce ti-ar folosi ?” Nu ne ajuta sa stim cum functioneaza unele lucruri. Este suficient ca functioneaza.

Si pentru ca Tibi e o minune de om, care a avut bunavointa si puterea sa se gindeasca la noi atunci cind trecea prin momente extrem de dificile, greu de inteles pentru noi, am avut sansa sa avem de data aceasta alaturi de noi trei suflete mari, pe Cosmin si Madalin Sava si pe Piciu (Cristi Deac). Au fost o punte de legatura intre noi si voi, un sprijin moral si logistic fantastic.

In acele momente ai nevoie de orice farima de sprijin ca sa mergi mai departe, iar gindul ca la urmatorul punct de control te asteapta prieteni dragi … efectiv iti da aripi. Intilnirea cu ei era o adevarata sarbatoare, iar ei se straduiau sa fie asa : erau tot timpul intruchiparea fericirii si a energiei, si … purtau tot timpul cu ei steagul romaniei si o sticla de tuica.

Steagul fie era intins pe masina, fie era fluturat de unul dintre ei, iar la finish ne-au asteptat cu el. Sint barbati adevarati, asa ca sticla cu tuica se terminase. Urmareau graficele, calculau pe unde ne aflam, ne asteptau rabdatori, iar cind apaream de pe munti faceau un taraboi cumplit, de parca ar fi venit extraterestri. Orice durere am fi avut, uitam de ea.

Urcau in padure si veneau in intimpinarea noastra si alergau cu noi ultimul kilometru, in timp ce ne spuneau cit de bine aratam si cit de praf eram cu o zi inainte.  Asta ziceau de fiecare data, dragii de ei, cele mai frumoase minciuni pe care le-am ascultat vreodata.

In Saint Rhemy am ajuns foarte tirziu, asa ca ne-a asteptat numai Piciu. Cind am vazut ce fatza face cind ne vede … am inteles in ce hal eram, dar el nu inceta sa ne spuna ce bine aratam si ce bine ne miscam. Ar fi facut orice sa ne ajute, si adevarul este ca a reusit sa faca singurul lucru posibil, si anume sa ne incurajeze. O minune de om.

Stiam ca sintem praf dar nu aveam idee cit de praf. I-am spus ca sintem ok dar nu prea a crezut. A plecat sa doarma si el doar dupa ce i-am promis ca o sa ne vedem a doua zi la ora 10 la finish.

In Valtour ne-a asteptat si Sebi, sus in padure, trimis tot de Tibi, si a alergat alaturi de noi pina la base vita, incurajindu-ne si transmitindu-ne informatii de la voi si de la Tibi, lucruri care au contat enorm in acele momente.

Multumim dragilor, din toata inima.

Nu pot sa trec mai departe fara sa-i multumesc Vioricai pentru ca a avut rabdare cu mine atunci cind neuronul s-a pierdut in filosofii demult apuse, si pentru ca m-a ajutat sa merg mai departe atunci cind corpul ar fi vrut sa descopere cea mai mica viteza posibila de parcurgere a traseului.


nirvana

Si pentru ca starea emotionala de dupa cursa m-a inspirat sa scriu atit de frumos, mai frumos decit as putea acum, am sa inserez aici ce am scris atunci :


Nu stiu cum se formeaza o picatura de ploaie intr-un nor, dar stiu ca se formeaza. Nu stiu cum universul reuseste uneori sa creeze clipe de perfectiune, dar reuseste.

Poza asta este o dovada ca perfectiunea exista. Ma tot uit la ea si nu gasesc absolut nimic ce ar trebui schimbat. Poate de aceea imi apare o lacrima de fiecare data cind o vad.

Contine totul, de la primul pas pina la ultimul, caldura insuportabila, norii de praf ridicati in aer, ploaia, furtuna, vintul, ninsoarea si lacrimile, durerea si bucuria, eu si cu Vio alergind singuri prin noapte, Tibi Useriu cu o mina fisurata, implorindu-si rinichii sa-l lase sa mearga mai departe, Daniel Musat cautind poteci prin ceata de dupa Champillon, Adrian Grigore singur in noapte prin zapada de pe Malatra, echipa de suport (Cristian Deac, Sava Cosmin si Sava Madalin) gonind peste munti ca sa ajunga la urmatorul punct de intilnire, asteptindu-ne intotdeauna cu zimbetul pe buze si cu sufletele deschise.

A meritat totul pentru clipa aceasta.

Asa ceva nu poti obtine. Esti doar surprins cind se intimpla.

A fost clipa noastra, a voastra, a tuturor celor care am visat frumos o saptamina, cind numele nostru nu a contat, eram niste suflete prin munti, fiecare cu gindul la ceilalti, voi la noi, noi la voi.

Imi doresc ca toti sa puteti pluti intr-o astfel de clipa, pentru ca te schimba profund.

Am plecat cu drag de voi, si ne-am intors cu si mai mult drag. Am gasit atit de multa dragoste in voi toti, incit a fost de multe ori coplesitor. E usor sa mergi mai departe cind primesti atit de mult.

V-as multumi, dar nu-s cuvinte destule ca sa cuprinda ce am sa va spun, asa ca astept cu drag sa fac si eu pentru voi ce ati facut voi pentru noi.

statisticile arata ca daca te dai cu crema solara o sa ai mai putina crema solara



Statistici


Distanta : cica vreo 330km. Pe GPS au iesit 360km.

Diferenta de nivel : cica peste 24.000 metri urcare. Pe GPS au iesit aproape 26.000

Alergatori : 828 acceptati, 765 la start, 446 au reusit sa ajunga la finish. Noi am terminat pe locurile 97-98.

Rata de abandon : 40% (41.69% pentru perfectionistul de Veze :D )

Timp limita 150 ore. Noi am terminat in 120 ore (si 9 minute …. tot pentru Veze)

Repartizare timpi : cam 102 ore am fost in miscare (alergare, mers, catarare, patru labe), opririle au fost cam de 18 ore in total, din care 11 ore de somn. Aici nu intra scurtele opriri la punctele de control de pe traseu, e imposibil sa le calculez. Deci o medie de 2 ore somn pe noapte, in cele 5 nopti prinse in concurs.

Distante pe zile, la cererea lui Tudor Sofron

In primele 24 ore am parcurs 100km si am urcat 7000m (exact viteza de la Marathon 7500 …)
In urmatoarele 24 ore am parcurs 70km si am urcat 4000m
In urmatoarele 24 ore am parcurs 55km si am urcat 5000m
In urmatoarele 24 ore am parcurs 60km si am urcat 5000m
In ultimele 24 ore am parcurs 75km si am urcat 5000m

Halucinatii : una bucata, in sfirsit cu o femeie….  :D
Un amanunt interesant, am avut aceeasi halucinatie si eu si Vio, exact in acelasi moment. Cooool ! Sau ….

Basici : le-am pierdut numarul. La inceput basici din cauza caldurii si prafului, apoi altele din cauza umblatului zeci de ore prin apa. Cele date de mersul prin apa sint cele mai dureroase.

Unghii picate : zero (Bonzo ma tot intreaba de unghii. Fiecare cu pasarica lui) 

Baterii utilizate : 3 seturi de baterii in frontala si 3 seturi de baterii in GPS (Sofronu are curiozitati din astea …)

Meteo : patru zile foarte cald si cu mult praf, apoi ploaie, apoi ploaie torentiala cu furtuna, vint si ceata, apoi lapovita si in final ninsoare. Meniu complet. Cu broaste nu a plouat si nici nu l-am intilnit pe Chuck Norris pe traseu.

Temperaturi : la inceput 25 grade jos in vale si 5-10 grade noaptea pe creste. Pe final de cursa 15-20 grade jos in vale si temperaturi sub zero pe creste (aproximativ -5 grade)

Numar pasi : bratara a inregistrat aproximativ 600.000 pasi in total (din care vreo 500.000 in perioada walking month). Cu siguranta au fost mai multi, dar pentru ca aveam bete in mina, nu puteam utiliza bratara, deoarece miscam mina doar o data la 3 pasi si s-ar fi pierdut asa 2/3 din pasi, asa ca am pus senzorul in ciorap, si nu prea e sensibil cind sta acolo. In mod normal ar fi trebuit sa fie cel putin 1 milion de pasi, e multa urcare si se urca cu pasi extrem de mici.

Participanti din Romania : anul acesta am fost cinci in total. In afara de Vio si de mine au mai venit Adrian Grigore, Daniel Musat si Tibi Useriu. Din pacate Tibi a suferit un blocaj renal si a fost nevoit sa se opreasca in prima zi, noi ceilalti am reusit sa terminam cursa.

Echipa de suport : Cosmin Sava, Madalin Sava si Piciu (Cristi Deac). Specializati in : masaj, tratament basici, luat si carat geanta galbena, adus mincare, facut poze, transmis informatii despre cursa si despre voi, postat poze si informatii despre noi pe FB. Ne-au condus catre locul de dormit, ne-au asteptat cu zimbetul pe buze si cu cele mai frumoase minciuni din lume, ca sa ne ridice moralul. Faceau mai multe poze cu noi in speranta ca vor gasi una in care sa aratam cit de cit uman, astfel incit sa nu va speriati cind ne vedeti moacele pe FB. Ne-au asteptat cu inima larga si cu steagul romaniei la final, astfel incit am avut un final de poveste.

Daca aveti alte curiozitati, imi spuneti si completez lista.


TDG : delicat sau brutal. Depinde cum privesti lucrurile.



Intrebari si raspunsuri


Care sunt cele mai importante atribute, in opinia ta, ale unui om care participa la Tor des Geants?

Pentru a participa la TDG trebuie doar sa fii putin dus cu capu’, ca doar nu ti se cere consult psihiatric la inscriere.

Pentru a termina cursa, insa, e nevoie de mult mai mult. Oricit de pregatit fizic ai fi, la un moment dat corpul nu te va mai ajuta. Iar cind corpul te-a parasit, ramii tu si cu neuronul tau. Totul depinde de cum vei gestiona aceasta relatie.

Sa nu uitam ca acolo nu te opreste nimeni, te opresti singur, ceea ce inseamna, paradoxal poate pentru unii, ca TU esti singurul obstacol in calea terminarii cursei. Va trebui sa negociezi cu acea parte din tine care va dori sa se opreasca, si sa o convingi sa te insoteasca pina la final, pentru ca nu ai cum sa te disociezi de nimic din ceea ce tine de tine. Ajungi complet la final, sau nu ajungi deloc.

La inceput trebuie sa fii capabil sa iti asculti corpul, sa intuiesti ce iti cere si sa ii oferi, iar in a doua parte a cursei dialogul devine mai degraba spiritual. Va trebui sa ai calmul si rabdarea de a trece peste dramele puse in scena de un neuron exasperat si privat de somn, sa stii ce si cum trebuie sa faci pentru a restabili linistea in capul tau. Toate acestea se pot face doar daca ai o relatie foarte buna cu tine.

element de siguranta


Care sunt cele mai importante elemente de siguranta pe care un participant la Tor des Geants e bine sa le ia in considerare inainte de concurs?

Echipamentul obligatoriu te apara de tot ce vine din exterior, mai precis hainele si coltarii te ajuta sa nu mori de frig si sa nu cazi intr-o prapastie. Se pare ca totusi exista pisici negre si prin Alpi, deoarece acu 3 ani un chinez a alunecat pe o piatra inghetata si a murit. Riscuri categoric exista si ti le asumi in momentul in care te duci acolo.

Cea mai buna masura de siguranta vine insa din interior. Avem in noi ceva care ne ajuta sa mergem mai departe chiar si atunci cind nimic nu ne mai ajuta, tot ce avem de facut este sa ascultam acea voce interioara.

Am avut ocazia sa observam lucrul acesta cind Vio a devenit o marioneta teleghidata in virf pe Col Lasoney, reusind sa inainteze desi nu mai era capabila sa vorbeasca coerent.

Este mai dificil atunci cind si neuronul intervine in dialog, el este mai protector si mai isteric, si uneori este mai dificil sa iti dai seama cine iti da sfatul, dar treptat inveti sa faci diferenta si stii dupa cine sa te ghidezi. Iar cind totul pare imposibil si neuronul striga la tine sa te opresti si sa renunti, ai un singur lucru de facut : sa te culci.

pericol mare, sa stai pe un sapun enorm


De ce v-ati dorit sa participati la o competitie care v-a pus, literalmente, viata in pericol?

Daca iti este frica sa mori, nu ai ce cauta acolo. Cursa asta te invata multe lucruri, iar unul din ele este sa te bucuri de viata, in fiecare moment, si nu poti face asta pe deplin pina nu accepti ca e posibil ca asta ar putea fi ultima ta experienta.

Sa fim seriosi, este nerealist sa presupunem ca cei care se duc acolo sint nepregatiti, si totusi, 40% din ei abandoneaza. Motivul ? Dureri de tot felul. Dar durerea e o idee in capul tau, o idee pe care o crezi, o idee care iti spune ca daca nu te opresti, ceva rau ti se va intimpla, si uite asa ajungem la frica de moarte, uneori fara sa ne dam seama.

La prima mea participare mi-am luxat glezna la kilometrul 220, asa ca am avut de parcurs 110km cu niste dureri atroce. Dar durerile au fost atroce numai atita vreme cit le-am crezut, numai atita vreme cit am crezut vocea din capul meu care spunea ca daca nu ma opresc o sa mor dracului acolo.

Deindata ce m-am detasat de ginduri, am reusit sa ma detasez si de durere, intensitatea ei a inceput sa scada si pentru o perioada de timp chiar a disparut. Trebuie doar sa accepti cu toata inima ce ti se intimpla, indiferent ce ti se intimpla, si noi porti se vor deschide. Nu stiu cum se intimpla lucrurile astea, dar am constatat ca se intimpla.

De ce ma duc la cursa aceasta ? Tocmai pentru ca acolo am ocazia sa aflu aceste lucruri despre mine. Daca ai curaj si rabdare, acolo vei afla despre tine ceea ce este imposibil sa afli in alta parte.

cautindu-i gindurile


Cu ce ganduri ati intrat in cursa asta? Cu ce ganduri ati iesit?

Am intrat in cursa cu dorul de a ma reintilni cu fricile mele, cu durerile mele, cu slabiciunile mele, cu partile ascunse ale mintii.

Cind traiesti inconjurat de banalul cotidian, incepi sa crezi ca esti puternic.

Cind te lasi dezgolit de orgoliul tau, vei ajunge in final sa descoperi cit de firav esti. Iar dupa ce simti cit de firav si neajutorat esti, si apoi reusesti sa ajungi la finalul acestei calatorii incredibile, descoperi cu adevarat cit de puternic esti, dar nu pentru ca te-ai gindit ca ai fi puternic, ci pentru ca ai trait si luptat si dovedit ca poti ajunge pina la capat. Iar dupa ce ai trait asta, nimeni nu va putea, vreodata, sa te convinga ca nu esti puternic.

Iar asta ... e cu totul si cu totul alta viziune asupra termenului „puternic”.

Cu ce ginduri am terminat cursa ? Am terminat cursa fara  ginduri. Gindurile le pierzi treptat in cele 150 ore de calatorie. Cind ajungi la final esti doar tu, acel TU care nu are nevoie de cuvinte pentru a se descrie, acel TU care e fericit ca traieste acel moment.


transformari in forul interior


Cum te transforma, in forul interior, participarea la un concurs ca Tor des Geants?

Dupa cum am spus mai sus, din punctul meu de vedere TDG este o calatorie pe parcursul careia ai ocazia sa faci cunostinta cu tine.

Daca pornesti cu gindul de a te lupta cu tine si cu cursa asta, e posibil sa ajungi la final, dar tot ce afli se rezuma la capacitatile tale fizice. Nu e putin lucru, dar se poate mult mai mult de atit.
 
Daca pornesti calatoria asta in pace cu tine si cu ce va urma sa ti se intimple, ai sansa sa afli foarte multe lucruri despre tine. Eu cred ca pornind in felul acesta ai sanse mai mari de a ajunge la final, ai sanse mai mari de a termina intr-un timp bun, deoarece nu vad cum poti obtine un timp bun daca te lupti cu tine.
 
Acolo absolut totul va fi impotriva ta, vei gasi miliarde de motive pentru a te opri. Singurul lucru care poate fi de partea ta (daca vrei asta) esti tu insuti, asa ca ai face bine sa te ajuti cu tot ce poti.
 

primul paragraf


Caracterizati, intr-un paragraf de maxim 5 randuri, competitia Tor des Geants.

Despre TDG as putea scrie sute de pagini, si vreti sa scriu 5 rinduri ? Este revoltator !  :D
  
TDG este o  ghicitoare : ti se dau multi kilometri de alergat, multe mii de metri de urcat, multe nopti de nedormit, sute de ore de calatorit, iar la final ti se pune intrebarea : „cine esti tu ? „
  
Ei bine, TDG este calatoria unde poti obtine raspunsul la aceasta intrebare.


bucurii ...


Care sunt cele mai importante bucurii pe care le-ati avut in timpul cursei?

Dupa patru zile si patru nopti de mers cu basici, vine furtuna, ploua torential si incepe sa ninga. Pe jos apa era aproape pina la glezne. Ce legatura au toate astea cu bucuria ? Simplu : alergind prin apa aceea rece ... au amortit picioarele si a disparut complet durerea ! De vis !
 
Un moment deosebit a fost cind ne-am intilnit prima data cu echipa de suport, in Saint Jacques. Sa simti atita caldura sufleteasca dupa atitea zeci de ore de umblat prin munti, e un sentiment greu de descris in cuvinte.
 
O alta mare bucurie a fost cind am mincat prajitura unui voluntar, uitata intr-o caserola pe o masa. Sa mincam prajitura cu mere, dupa ce patru zile si patru nopti mincasem numai supa cu piine si biscuiti ... a fost o minune cereasca. Vreti sa stiti daca am lasat vreuna ? Niet ! Le-am mincat pe toate :D
  
Au fost extrem de multe momente placute, pentru ca m-am bucurat sincer de tot ce a oferit cursa asta, dar fericirea de la final este atit de profunda, incit este imposibil de descris. V-as recomanda sa mergeti acolo si sa traiti acel sentiment, veti intelege si nu veti regreta nici macar o clipa.
  

asta e cel mai important gind care m-a ajutat sa merg mai departe


Care e cel mai important gand pe care l-ati avut in timpul cursei si v-a ajutat sa mergeti mai departe?
    
E un pic pe dos treaba asta : gindurile sint cele care te opresc. Intr-adevar la inceput gindurile te ajuta sa mergi mai departe, dar asta se intimpla in prima parte a cursei, cind corpul inca te mai asculta. In a doua parte fizicul cedeaza, iar gindurile incearca sa te opreasca, gasind mii de motive ca sa te opresti.
     
Cum faci sa mergi mai departe ? Faci pace cu tine, cu tot ce se intimpla acolo, inclusiv cu neuronul care urla la tine sa te opresti. El iti zice sa te opresti ca o sa mori ? Tu ii raspunzi zimbind „vreau sa vad asta”, dar cu drag, evident.
  
Daca reusesti sa faci liniste in capul tau, vei ajunge la final.
   

provocari ...


Care sunt cele mai importante provocari fizice si mentale intr-o cursa ca Tor des Geants? 
     
Cea mai grea provocare fizica la TDG este sa mai faci inca un pas. Daca asta iti reuseste, vei ajunge la final.
  
Cea mai importanta provocare mentala este sa nu crezi ceea ce crezi. Nu trebuie sa crezi nimic, trebuie doar sa te bucuri de cursa si sa mergi mai departe, indiferent ce se intimpla.
 

viata e frumoasa si e simpla. noi o complicam.


Ce sentimente ati trait cand ati incheiat cursa? 
  
Ultimele ore inainte de a termina cursa sint cu o inalta incarcatura emotionala. Gindul ca vei ajunge la final incepe sa aiba curaj sa apara, iar in acel moment ochii ti se umplu imediat de lacrimi. Ultimele ore sint un amestec de alergare si lacrimi, greu de descris. E drept ca si durerile provocate de basici au un rol in toata treaba asta cu lacrimile, dar dupa mai mult de o suta de ore de alergat cu durere, pot spune ca durerea este in plan secundar.
 
Cind ajungi la final .... as putea scrie romane despre momentul acela. La mine senzatia este de liniste deplina, parca tot universul se opreste ca nu cumva sa deranjeze acel moment. Imposibil de descris in cuvinte.
 
Dupa ce treci linia de sosire, urmeaza rapid alte doua trairi extrem de importante : mie foame si mi-e somn. Mincare nu am avut, asa ca m-am culcat.

Viata e frumoasa si e simpla. Noi o complicam. Amin.


cred ca e clar cit am dormit dupa cursa ...


Cate ore ati dormit dupa ce ati incheiat cursa?

Dupa ce am terminat cursa am dormit trei zile aproape nonstop, si inca vreo saptamina dupa aceea am dormit oricind si oriunde era posibil. Slabisem vreo 5 kg iar organismul avea nevoie de refacere.
 
In mod normal eu dorm 8 ore pe noapte, iar daca dorm cumva 7 ore sint extrem de bulversat. Nu am idee cum se descurca organismul cu atit de putin somn in timpul cursei. Am dormit vreo 11 ore in total in acea saptamina.


recuperare dupa TDG


Ce a insemnat pentru voi perioada de recuperare dupa ce ati incheiat cursa?
 
Perioada de recuperare de dupa cursa a fost minunata, dar a lipsit cu desavirsire. Eram implicati intr-o actiune care necesita sa facem cit mai multi pasi zilnic, asa ca nu am reusit sa ne recuperam cum trebuie decit dupa vreo luna de alergat zilnic zeci de kilometri.

Nu ma pling, zic doar ca sintem dusi cu capu’


dorinta de a mai participa


Mai aveti dorinta unei participari viitoare la cursa asta? Motivati, va rog. 
             
Din ce am scris mai sus ar trebui sa reiasa ca mi-e foarte aproape de suflet calatoria asta, asa ca voi mai merge acolo daca voi avea ocazia. Toti vorbesc despre depasirea limitelor, iar aici nu le depasesti, aici uiti ca le-ai avut vreodata. Toti vorbesc despre cit de puternici sint, iar aici afli ca esti o picatura de apa intr-un ocean, si ca nu e nevoie sa fii puternic.
  
Si chiar daca toate astea nu ar exista, sa maninci o mamaliga calda in miez de noapte, in virf de munte, sub cerul plin de stele ... e suficient pentru a merge acolo.

Nu ma credeti ? As zice sa mergeti sa vedeti.


5 momente grele


Descrieti 5 momente grele din timpul TDG
      
1.       In prima zi a fost extrem de cald. In Alpi nu mai plouase de doua saptamini si era peste tot un praf extrem de fin, praf pe care il ridicam in aer alergind. Caldura a facut ca piciorul sa transpire constant in pantofi, iar praful a patruns prin pantof si s-a amestecat cu transpiratia, formind o kestie abraziva si iritanta, astfel incit m-am ales cu multe basici intre degetele de la picioare si cu pielea piciorului iritata. Basicile sint extrem de dureroase, iar tot ce poti sa faci este sa te obisnuiesti cu ideea. Treptat neuronul se acomodeaza si durerea devine suportabila. Nu dispare, dar te obisnuiesti cu ea. La fel s-a intimplat si dupa ce a inceput sa ploua, s-au format alte basici, datorate alergarii prin apa timp de multe ore.

2.       In etapa a 4-a, cea mai grea din concurs, pe urcarea spre refugiul Balma, ramin fara energie. Eram deja dupa trei zile si trei nopti de concurs, etapa grea, soare, cald. Eram perfect lucid, dar corpul era golit de energie, ma miscam ca o marioneta. Tot ce poti face este ... sa mai faci inca un pas, dupa care sa repeti procedura. Mai aveam de urcat 1000m pina la refugiu, unde stiam ca o sa pot minca. In asemenea situatii imi spun, in mod repetat „daca mai fac inca un pas, voi ajunge la final”.

3.       Cind ajungem in virf pe Col Lasoney, Vio clacheaza, nu mai poate sta in picioare. Imi zice „am nevoie de 10 minute de somn ca sa imi revin”. Incercam, ne punem pe jos si o tin in brate, dar e atit de frig incit dupa 3 minute tremuram incontrolabil. Ii zic „Vio, trebuie ne miscam, altfel aici murim”, iar ea raspunde ... „o sa incerc ...”. In virf de munte nu te poate ajuta nimeni. Caldura o generezi mergind, iar daca nu poti nici asta ... e grav. Era ca o marioneta, picioarele balanganeau incontrolabil sub ea. Ma uitam cu groaza si ma minunam cum de nu isi rupe piciorul, ceea ce se intimpla acolo cu siguranta nu era sub controlul ei. In 2 ore am ajuns la urmatorul punct de control unde a pus capul pe masa si a adormit instantaneu. Un voluntar a iesit si mi-a spus „la cum doarme, numai miine se mai trezeste”. Dupa 11 minute a ridicat capul si a spus „hai sa plecam”. Cum treci peste asa ceva ? Cu tot calmul din lume. Oricum nu poti face nimic, daca te agiti nu poti decit sa agravezi situatia.

4.       Refugiul Cuney. Intram in cort si dupa o secunda se declaneseaza prapadul : incepe o furtuna extrem de puternica, ploaie si vint. Curgea apa prin cort din toate partile. Decidem ca e periculos sa plecam mai departe asa ca ne odihnim. Dupa citeva ore era cam la fel, dar iesise soarele, asa ca decidem sa plecam mai departe. Practic nu mai erau poteci, erau riuri peste tot, apa peste tot. Frig, lapovita si ninsoare. Cum rezolvi problema ? Simplu : incepi sa alergi. Atita vreme cit poti alerga, frigul si apa nu te pot rapune. Nici chiar ninsoarea. Totul este sa nu te opresti.

5.       Ultima urcare, catre refugiul Frassati si Col Malatra. A 5-a noapte de concurs. Neuronul cedeaza. Sint perfect lucid, dar imaginea pe care o vad se misca de parca as fi intr-un avion care se prabuseste. Privarea de somn te aduce in final la asa ceva. Oricita energie ai, nu te ajuta cu nimic. Te misti ca si cum ai fi beat, nu poti sta drept, nu poti merge drept oricit ai incerca, creierul se disociaza de corp, nu mai are puterea sa il controleze. Ce faci ? Daca poti, dormi 10-20 minute si speri ca iti revii. Cum dormisem 30 minute cu o ora inainte, deduc ca oricum nu m-ar ajuta, e lipsa mult prea mare de somn, asa ca merg mai departe. Pasi mici, ma sprijin in ambele bete si sint atent sa nu pic in ceva prapastie. Trebuie sa nu te sperii si sa ai rabdare pina cind neuronul isi revine. Daca dupa 2 ore nu isi revine, trebuie sa te culci, altfel devine extrem de riscant jocul asta, efectiv nu mai stii daca ceea ce vezi este real sau nu.
   
 
incepe ...



Plan pentru 120 ore
 
Dupa participarea la TDG-ul de anul trecut, Vio mi-a spus ca ar vrea ca la urmatoarea participare sa termine in primele 10 fete.

Primul gind a fost “Da’ recunosti ca are curaj ?”. Majoritatea spera sa scape cu viata, iar ea vrea sa termine intre primele 10 fete …. La urma urmei, nimic neobisnuit pentru ea. Asa ca aveam o noua tema pentru acasa.
 
Am cautat clasamentele din anii trecuti, am facut zeci de calcule si tabele in excel, asa cum face Veze la Walking Month, iar dupa o munca extenuanta care a durat aproape 69 secunde, a rezultat ca daca termini cursa in 120 ore te incadrezi in primii 100 in clasamentul general si in primele 10 fete …. daca esti fata, ofcors.
 
Treaba asta tare bine a sunat pentru mine, pentru ca si eu aveam un plan (secret) sa termin in primii 100, asa ca practic aveam amindoi nevoie de acelasi lucru, si anume sa terminam ghidusia asta in 120 ore. Asta nu suna deloc imposibil, dar implica modificarea planului de antrenament pentru cele 10 luni ramase la dispozitie.
 
Planul meu preferat de antrenament era “lasa pe poimiine orice nu e obligatoriu sa faci miine, pentru ca azi oricum ne odihnim”, si din pacate a trebuit sa renunt la el. Dupa ce am construit o baza solida, planul era ca in ultimele 3 luni pina la TDG sa facem minim 1000m urcare in alergare la fiecare antrenament, de 5 ori pe saptamina. Am fost cuminti si am respectat planul aproape integral, de fapt l-am si depasit, spre mindria si aprecierea partidului.
 
Am facut citeva antrenamente in Cheile Turzii, ca sa ne obisnuim si cu pantele extrem de abrupte si cu terenul stincos, o foarte buna simulare a conditiilor de concurs. E o placere sa faci 1500m diferenta de nivel la o temperatura de 30 grade, devinde o adevarata calatorie spirituala.
 
Spre final alergarea zilnica a 18km cu 1000m diferenta de nivel era un fel de plimbare prin parc, asa ca ne consideram fizic pregatiti pentru planul nostru.

Mai raminea sa vedem ce zice neuronu’.


nu facem o baie ?


Aclimatizare 001
 
Anul trecut am avut probleme mari la altitudini de peste 2700m : dureri de cap, ameteala, lipsa energie si coordonare, dificultati majore de a respira. In concluzie am decis sa mergem cu 3 zile mai repede si sa stam la altitudine de peste 2500m, in speranta ca organismul se va obisnui cit de cit cu lipsa de oxigen si cu presiunea atmosferica scazuta.
 
Am ales refugiul Deffeyes pentru ca este aproape de zona de start. Refugiul este la 2500m altitudine, este fix pe traseul TDG (de fapt este punct de control exact acolo), si avem la dispozitie trasee care urca pe ghetari pina la 3300m altitudine, adica exact ce doream.
 
Ajungem pe inserat in parcarea de la baza muntelui, incropim fiecare un mic bagaj pentru 3 zile de stat la refugiu, dupa care incepem urcarea spre refugiu, exact pe traseul pe care urma sa trecem si in concurs. Daca bine retin am ajuns la refugiu in 2:40 in loc de 3:30 cit spuneau indicatoarele, semn ca eram bine antrenati, chiar daca urcasem in regim de birfa.
 
Programul a fost extrem de lejer, odihna cit de multa, iar ziua plimbare relaxata cit mai sus. In prima zi am mers spre Col Planaval (cam 3000m altitudine), iar la coborire nu ne-am putut frina curiozitatea de a cobori pe ghetar. A fost prima data cind aveam o asemenea ocazie si nu am ratat-o.
 
Gaurile formate de apa care se scurge pe sub ghetari sint enorme, iar zgomotul scos de riurile subterane iti dau fiori, ai senzatia ca trece trenul pe sub gheata. Crevasele sint incredibil de adinci, si pline de turturi de gheata, practic niste gropi foarte adinci pline de pumnale de gheata. Daca pici in asa ceva ai sanse mari sa te infigi in sloiurile de gheata din crevasa, cam cum proceda Vlad Tepes, deci nu mai sint probleme cu iesitul afara din crevasa, …. nu mai e cine sa iasa.
 
Dupa cum v-am mai spus (si o sa va mai spun) Tibi e un om minunat. Printe altele, asta inseamna ca este imposibil sa te plictisesti cu el. De exemplu cind lupti pentru supravietuire nu poti sa afirmi ca te plictisesti, nu-i asa ?
 
Pe urcarea catre Col Planaval, am trecut pe linga multe lacuri glaciare, de o frumusete incredibila. In cazul in care nu v-a picat inca fisa, va aduc eu aminte ca lacurile glaciare sint lacurile in care se scurge apa topita din ghetari. Iar daca tot nu a picat fisa, lasati-ma sa va amintesc ca ghetarii sint formati din gheata, iar apa rezultata este …. cum sa va spun eu mai pe ocolite …. RECE de te ia dracu.
 
Ei bine, eu si cu Vio eram patrunsi de dorinta de a face poze, iar Tibi era patruns de dorinta de a face o baie in ele. Dupa 6633, pentru tzacanitul asta orice temperatura mai mare de minus 30 grade ii declanseaza dorul de baie si plaja.
 
Am testat temperatura apei dintr-un lac, si am stabilit ca la intoarcere sa trecem tot pe acolo, ca sa-mi recuperez degetele lasate tribut. Una peste alta nu am scapat de gura lui si pina la urma ne-am bagat cu picioarele intr-un lac, cu mare grija ca nivelul apei sa nu treaca peste … un anumit nivel.
 
Pe coborire, dupa ce am ajuns la ghetar, tzacanitul are alta idee : sa ne bagam prin grotele alea si sa mergem pe sub ghetar pina jos. Apoi ziceti si voi, te poti plictisi cu el ? L-am aburit cu “hai sa vedem in partea cealalta cum arata” si apoi tot asa, si am scapat pina la urma.
 
Saritul peste crevase a fost foarte sexy. Senzatia data de huruitul apei pe sub gheata iti da fiori. Una peste alta, a fost o experienta extrem de interesanta.
 
Si ca sa fie si mai interesant, pe drumul de intoarcere Tibi aluneca, pica pe o mina si si-o fisureaza. Nu stiam atunci daca e rupta sau nu, dar avea sa afle ulterior ca se fisurase osul ulna (cubitus), iar el avea nevoie de miini ca sa se impinga in betze la TDG …

Ce dureri a avut in cursa … numai el stie.
 
Pe drumul de intoarcere facem balaceala promisa intr-un lac. E mai simplu decit pare : dupa 13 secunde iti amortesc terminatiile nervoase si nu mai simti ABSOLUT nimic. Totul e sa nu te misti.
 

cu ciobanul Florin din Botosani



Ciobanul Florin din Botosani

Seara, dupa cina, vad ca cineva care era afara, se uita prin geam inauntru si tot da din miini. Ma gindesc ca o fi unul cu tulburari neuromotorii si imi vad de ale mele. Dupa vreo ora intra in refugiu un personaj suprarealist, vorbind o limba necunoscuta, un amestec colorat de romana, italiana, si multe altele necunoscute mie, si probabil necunoscute in general.

Dupa vreo ora de “conversatie” incepusem sa inteleg ce spune, pina atunci dadeam din cap foarte mult si zimbeam condescendent, incercind sa intuiesc despre ce tot vorbeste respectivul.
 
Ca sa scurtam povestea, era Florin si era de linga Botosani. Lucrase peste tot prin tara si prin europa, iar salariul lui era de forma xxx lei cu tigari sau xxx lei fara tigari. Un om tare de treaba, care ajunsese de vreun an si ceva in Alpi pe post de cioban la oi, desi habar nu avea sa faca asta, iar asta el a zis-o, nu eu. Am aflat extrem de multe lucruri despre viata de cioban, cam 2 ore despre asta mi-a vorbit.
 
Spre final, cind ii zic ca ma duc si eu la culcare, se apleaca conspirativ spre mine si imi zice in soapta :
 
-                 - Hai sa iti zic una foarte tare !
-                 - Ia sa vedem ! Despre ce e vorba ?
-                 - Nu o sa iti vina sa crezi ! zice el
-                 - Hai ca m-ai facut curios ! Despre ce e vorba ?
-                 - La sfirsit de saptamina, or sa treaca pe aici unii care or sa alerge 300km prin munti, fara oprire ! imi zice el conspirativ
-                 - Dar de unde stii tu asta ? il intreb eu …
-                 - Stiu sigur, am fost si anul trecut aici cind au trecut ! Si toata mincarea care ramine, o impart eu cu cei de la refugiu ! Salam, biscuiti, ceai, cola, foarte multe lucruri imi ramin ! Cei care cistiga cursa asta primesc 25.000 euro !
-                 - Pai …. stii …. si noi o sa participam la cursa asta ….
-                 - Ei pe dracu, serios ?
-                 - Da
-                 - Si fata ?!?!?!?!?!?  (la Vio se referea)
-                 - Si fata !
-                 - Nu creeeeeeeeed ! Nu creeeeeeeed !
 
Daca-i ziceam ca sintem de pe marte si ca am venit sa-l rapim, ar fi fost mai putin mirat. A bulbucat ochii mari, m-a prins de mina ca nu cumva sa plec, si a inceput sa puna tot felul de intrebari legate de cursa.
 
Cind a aflat ca nu este nici un premiu, ca platim 550 euro taxa, si ca toate costurile le platim tot noi si ca aia nu dau nimic in afara de mincarea de pe traseu, a crezut ca-si pierde mintile.
 
Se invirtea in cerc si ma tot intreba “Sigur e asa ? Nu se poate ! Dar de ce sa faci asa ceva ?”
 
Se pare ca am zguduit iremediabil lumea ciobanului Florin din Botosani.
 
-                 - Dar echipamentul de concurs vi-l dau ei gratis, nu ?
-                 - Nu. Tot noi l-am cumparat.
 
Se invirtea in cerc, fara speranta, privind in pamint si mincindu-si unghiile. Spera sa gaseasca un motiv pentru care sa faci asa ceva, ceva gratis, ceva bani, un ceai sau o maslina gratis, ceva … orice, pentru ca mintea lui sa gaseasca un strop de sens in a face asa ceva.

In final, negasind nici un raspuns, concluzioneaza :
 
-                 - Eu nu inteleg. Dar de ce faceti atunci asa ceva ?
-                 - Pentru ca … ne place …

      A mormait ceva, dar era evident ca nu intelege, nu era suficient pentru el. Macar el se alegea cu niste biscuiti si sucuri. Noi … nu ne alegeam cu nimic. De neinteles  :D
Nu am apucat atunci sa-i fac poza, dar l-am intilnit acolo in timpul cursei si ne-am pozat cu el.
 
I-am zis ca vom fi 5 din Romania, noi 3 si inca doi. Nu am stiut sa-l descriu pe Adi si nici pe Daniel, dar i-am zis sa se uite pe numar dupa steagul romaniei, asa ca l-am lasat acolo uitindu-se foarte concentrat la numerele alergatorilor.

Il vazuse pe Tibi trecind inaintea noastra cu jumatate de ora si ne-a zis “era foarte grabit, a fugit tare repede, nu a stat nici sa manince !”.
 
Una peste alta, un om simplu, cu o inima mare, un om bun.


Grand Assaly


Aclimatizare 002
 
In cea de-a doua zi de aclimatizare urma sa urcam si mai sus, ca si comunismul.  Ne cam facea cu ochiul sa urcam pe Grand Asssaly, dar cei de la refugiu ne-au spus ca nu avem ce cauta acolo fara crampoane, iar noi le lasasem in masina. Pe linga asta ar fi trebuit sa trecem peste un riu, agatati de un cablu suspendat prin aer, iar asta nu suna prea bine pentru mina rupta a lui Tibi.
 
Am ales sa urcam pe un ghetar mai mic pina in creasta, dupa care am urcat pe virful Becca Bianca la 3261m altitudine.  Drumul a fost de vis, peisaj glaciar, o multime de lacuri si stinci erodate prin curgerea vechilor ghetari. Apoi am ajuns la ghetarul nostru, pe care am urcat pina sub creasta, ultima bucata fiind aproape verticala.
 
Creasta arata ca un munte de piese de domino de culoare ruginie, aruncate la intimplare, iar de o parte si de cealalta ne dominau cele doua virfuri, Paramont si Becca Bianca.
 
Pe virful Paramont se putea urca numai daca erai ruda cu o capra neagra, asa ca am ales sa urcam pe Becca Bianca. Ultima bucata era acoperita de zapada si era foarte abrupta, asa ca am adoptat celebrul stil “in patru labe”. Era senin, asa ca peisajul era absolut incredibil. Parca faceam parte dintr-o poza retusata in photoshop.
 
Ca de obicei, in momentele de inalta traire spirituala apare ceva ce te aduce rapid cu picioarele pe pamint. Ni s-a facut foame asa ca am coborit din rai pe pamint, mai precis de pe virf am coborit in creasta, unde lasasem bagajele cu mincare.
 
Pe drumul de intoarcere catre refugiu am facut o mica pauza pe marginea unui lac cu apa turcoaz. Am aruncat cu pietre in apa, incercind sa fac cit mai multe broscutze, iar apoi am zacut putin la soare, scufundati in linistea muntilor, sparta din cind in cind de tipatul marmotele jucause.
 
Nu stiu sigur cit de mult a ajutat aclimatizarea, cert este ca nu am mai avut deloc simptomele de anul trecut, iar pe Col Losson am urcat ca tramvaiul, constant, ritm bun. Dintr-o urcare de cosmar a devenit una foarte grea, dar placuta, care s-a terminat surprinzator de repede.
 
Diferenta a fost atit de mare fata de anul trecut, incit atunci cind am ajuns sus pe Col Losson, am fost extrem de surpriuns si am zis :
 
- wow, nu-mi vine sa cred, am si ajuns sus, credeam ca mai avem cel putin doua ore !
- si nici macar nu am plins ! a raspuns Vio ….
 
 
Asta va poate da o idee despre cit de grea poate fi cursa asta, uneori.


o sa doara ...

 
Intoarcere in Courmayeur
   
Toate minunile se termina la un moment dat. Sau nu. Am coborit de la refugiu si ne-am cazat in Courmayeur. Tibi a mers la un doctor in Aosta, unde avea sa afle ca osul este fisurat. Poate ca universul stia ca rinichii lui nu sint bine si a incercat sa-l faca sa nu plece in cursa asta.
  
Pregatirea gentii galbene este o adevarata arta. Anul trecut ne-a luat vreo 5 ore operatiunea asta. Pare mare geanta, dar numai pare. Ai de bagat in ea echipament si mincare pentru o saptamina. Categoric nu incape tot ce vrei acolo. Anul asta am reusit sa terminam treaba in 3 ore. Daca mai merg de vreo 3-4 ori acolo, probabil o sa ajung la performanta lui Tibi, care pregateste geanta in 10 minute.
   
Mi-am adus aminte acum despre una din povestile lui Tibi de la refugiu. Povestea cum anul trecut, in timpul cursei, ajungea in base vita si isi lua geanta galbena, iar apoi se uita in gol, fara sa stie ce sa faca cu ea, si se gindea asa :
   
-                 - Sa imi schimb tricoul ?
-                 - Nu are nici un rost, oricum in 10 minute il ud la loc.
-                 - Sa imi schimb pantofii ?
-                 - Nu are rost, oricum in 10 minute sint uzi la loc.
-                 - Imi trebuie ceva din geanta asta ?
-                 - Habar nu am. Mai bine o duc inapoi.
    
Asa ca el nu isi pune mai nimic in ea, pentru ca oricum nu o sa foloseasca nimic din ea in cursa. Mai simplu de atit nu se poate.
   
La inscriere au verificat fiecare concurent daca are crampoane. Dupa dezastrul de anul trecut, cind a nins si era sa dam coltzul sus pe creste, acum era obligatoriu sa ai crampoane la tine tot timpul in cursa, asa ca le-au verificat cu mare atentie.
   
Au si descalificat un concurent in timpul cursei, cind l-au prins a treia oara fara crampoane la el.


lucrurile trebuie facute cu cap ...
Strategie 
   
Poti fi oricit de pregatit fizic, daca nu stii sa-ti dozezi energia de la start si pina la final, nu vei ajunge prea departe. Iar cursa asta este atit de lunga si atit de grea si atit de fara somn incit lucrul asta devine extrem de important. Categoric ai timp sa iti revii dupa o greseala, dar te va costa ore bune, asa ca nu merita sa risti.
  
Planul nostru era urmatorul :
  
-                 - pe plat alergam in ritm usor, perfect aerob, astfel incit sa putem alerga ore intregi fara oprire.
-                 - pe urcari mergem relaxat, astfel incit sa ajungem sus odihniti, astfel incit sa putem alerga pe coborire
-                 - pe coboriri alergam relaxat, fara sa fortam, astfel incit sa putem alerga ore in sir
-                 - nu ne intrecem cu nimeni in cursa, indiferent cine ne depaseste, noi avem un plan, iar daca respectam planul vom reusi ce ne-am propus
  
Simplu.

Acum ca e clara teoria, sa vedem cum a fost cu practica :D
   
La start Vio  … a luat-o la goana. Anul trecut a facut la fel, dar am alergat dupa ea si dupa 3 minute eram anaerob. Faaaaain start. :D
    
Anul acesta am lasat-o sa plece, mi-am vazut de ritmul meu.  Mi-am zis ca poate o ajung mai incolo, iar daca nu o ajung e si mai bine, inseamna ca va scoate un timp si mai bun.
  
In primele doua zile Vio mai avea din cind in cind reflexul de a accelera si de a depasi pe cei dinaintea noastra, dar in final a inteles ca daca respectam planul va fi bine, indiferent citi ne depasesc pe parcurs.

bon tor


Prima etapa 
   
Startul vi l-am povestit deja : Vio a luat-o la goana, iar eu am pornit relaxat, conform planului. Sa ajung anaerob in primele 10 minute cind mai am 120-150 ore de alergat, nu mi se pare a fi o idee stralucita.
  
Prima urcare e destul de grea, urcam 1700m diferenta de nivel in 6km, deci e foaaaaarte sexy. Numai buna ca sa iti dai seama despre ce e vorba la TDG.
  
Toate bune si frumoase, dar era extrem de cald. In afara de asta, in Alpi nu plouase de doua saptamini, asa ca era pe jos un praf foarte fin, praf care se ridica si patrundea treptat in pantof, amestecindu-se cu picioarele ude de la transpiratie, rezultind un fel de maglavais care treptat mi-a dat basici si a iritat pielea piciorului.
  
Din pacate nu era solutie, era praf chiar peste tot. Noaptea il vedeam si mai bine la lumina frontalei, se ridica pina deasupra nivelului capului.
  
Totul merge bine, ca doar e inceput de cursa. In La Thuile ma intilnesc cu echipa vesela, Piciu, Maria si fratii Sava. Cind ies din punctul de control aveam mina dreapta plina de portocale. Mincasem vreo 10 inauntru, si am mai luat citeva cu mine, sa mai indop porcu. In timp ce povestesc cu ei, scap o portocala pe jos si nu stiu ce sa fac, sa o iau de pe jos sau nu.
  
In timp ce neuronul meu incerca sa se hotarasca daca sa ma aplec dupa ea sau nu, Piciu se apleaca, o ia, sufla de doua ori ca sa zboare mizeriile de pe ea si mi-o intinde zimbind. Nu mai era nevoie sa ma gindesc, universul decisese pentru mine, asa ca o iau si o maninc. Simplu.
 

prima urcare catre Col d'Arp


Pe urcarea catre refugiul Deffeyes o ajung pe Vio. Parea cam avariata, mergea suspect de incet. Imi zice ca se simte rau si ca ii vine sa vomite. Mergem o vreme impreuna, incet, dar lucrurile se agraveaza si imi zice ca trebuie sa se opreasca o vreme ca sa isi revina, asa ca ea se aseaza pe o piatra iar eu plec mai departe.
 
Nu stiu ce declansase starea ei. In acel moment si eu eram destul de serios afectat de caldura, astfel incit peste aproximativ o ora aveam sa ma opresc si eu linga un izvor, simteam ca sint complet deshidratat desi bausem multa apa, efectiv nu puteam bea atit de multa apa cita pierdeam prin transpiratie.
 
Lucrurile sint simple intotdeauna : cind tu nu ai puterea sa te opresti, la un moment dat va face organismul asta pentru tine, te va opri. De aceea tot spun ca nu poti parcurge cursa asta cu muschiul, e nevoie de neuron, iar acel neuron trebuie sa fie relaxat si impacat cu ceea ce se intimpla, indeferent ce se intimpla.

Trebuie sa fii receptiv la ceea ce corpul iti cere si sa ii dai, pentru ca altfel el oricum te va opri la un moment dat, daca nu ii dai ce doreste. Atit de simplu e.
 
Am observat ca nu am solutie, oricita apa am baut tot deshidratat eram, asa ca m-am oprit mai sus linga izvorul de pe urcare, am umplut sticlele cu apa rece, m-am asezat in iarba si am privit incredibilul peisaj, in timp ce am baut incet, multa apa, pina am simtit ca e totul ok. Acesta nu este timp pierdut. Este timp pretios oferit corpului, pentru a-si reveni. Ajuta-ti corpul si te va ajuta si el. Simplu.
 
Pe urcare reusesc o cazatura spectaculoasa. Spectaculoasa pentru ca m-am impedicat de o piatra in timp ce alergam si … am reusit sa pic pe lateral si cu betele sub mine. Cum ? Nu am nici o idee.
 
Am fost atit de uimit de pozitie incit nu m-am grabit sa ma ridic, stateam intins pe jos si rideam de cit de ciudata era pozitia in care eram. Nivelul urmator este sa ma impiedic si sa pic pe spate. Vio zice ca poate asa ceva, eu inca nu am atins acel nivel :D

refugiul Deffeyes

Ma apropii de refugiul Deffeyes, cel la care facusem aclimatizarea, asa ca de indata ce ajung, aud racnete de bucurie. Ati ghicit, ciobanul Florin era acolo. In comparatie cu aspectul lui din perioada de aclimatizare, acum arata ca un fotomodel : avea pantaloni curati, camasa curata si ochelari de soare ! E clar ca pentru el este evenimentul anului.
 
M-am bucurat de revedere, asa ca am stat un strop in povesti cu el (in timp ce mincam, ofcors), timp in care apare si Vio, asa ca facem poze cu el. Vio isi revenise, era plina de energie, asa ca decidem sa mincam rapid si sa plecam mai departe. Florin ne spune ca Tibi e cu jumatate de ora inaintea noastra si ca nu a oprit nici sa manince.
 
I-am explicat cum sa-i recunoasca pe Adi Grigore si pe Daniel Musat, si anume sa se uite pe numere dupa steagul romaniei. Am plecat mai departe lasindu-l  focusat pe numere, se uita la toti cei care sosesc ca un ciine de vinatoare, adulmecind steagul romaniei, si facea asta cu toata pasiunea din lume, dornic sa-i intilneasca. O minune de om.
 
Alergatul merge minunat, ajungem rapid in Passo Alto. Facem o poza si gonim rapid la vale, stim ca mai avem o urcare serioasa pina pe Col Crosatie asa ca nu pierdem vremea, daca reusim sa ajungem sus pe lumina inseamna ca am respectat planul.
 
In ultimul an Vio a progresat foarte mult la alergarea pe coborire, transformindu-se treptat dintr-o zuza care analizeaza fiecare piatra inainte de a pasi pe ea, intr-o adevarata ghiulea. Urcam relaxat, ca sa gonim pe coborire.
 
Cind cei din fatza noastra nu ne faceau loc sa trecem … incepeam sa cintam. Aveam vreo trei melodii in repertoriu, si le alternam. De obicei cedau de la prima melodie, dar au fost unii carora le-am cintat vreo 20 minute pina cind s-au oprit si ne-au intrebat “vreti sa o luati inainte ?”  :D



Crosatie
Ca sa rezumam : am o voce foarte frumoasa !
 
Dupa ce am mincat rapid doua supe, am inceput urcarea catre Col Crosatie, tocmai cind incepuse sa ploua. Urcarea a mers foarte bine, se facuse frig pe masura ce urcam iar asta ne-a facut sa avem un ritm foarte bun. Am ajuns sus pe lumina, cu o ora inaintea planului, si plini de energie. Happy !
 
Era ultima creasta a primei etape, de aici avem numai coborirea pina la Planaval si apoi 7km pina la Valgrisenche, primul base vita. Pe coborire am zburat efectiv, cintind prin ploaie, depasind tot ce ne iesea in cale. Alergatorii se dadeau la o parte din poteca si se uitau la noi ca la niste ciudati. Majoritatea se miscau lent, iar noi alergam si cintam prin ploaie. De vis a fost.
 
Dupa vreo 2 ore de alergat nonstop, ajungem la drumul de asfalt catre Planaval.

Am zis cumva ASFALT ? Nasooool. Stiti ce inseamna asta ? Inseamna ca Vio a tulit-o ca o raketa. Nici nu am incercat sa tin ritmul cu ea, nu avea rost. Am ajuns-o in punctul urmator de control, unde ma astepta cu un mesaj foarte important pentru omenire : sa ma grabesc, plecam rapid mai departe.
       
Incepea deja sa-mi fie dor de momentele in care e obosita …
  
Marco : pentru mine e vital ...


Valgrisenche - primul base vita
  
Intram sa mincam. Inauntru e foarte cald si multa lume. La masa mai erau doi francezi, Marco si inca unul, cu care Vio povesteste lucruri. Ea e mai povestitoare. Eu prefer sa maninc.
 
La un moment dat Marco isi desface o bere si incepe sa bea. Vio bulbuca ochii si zice :
 
-                 - Beti bere ???? Pentru mine e fatal !!!!
 
Marco, zen pina-n fundul paharului de bere, nici macar nu clipeste si raspunde calm :
 
-                 - Pentru mine e vital ….

 
Nu ne e somn, asa ca decidem sa plecam cit mai repede mai departe. Au o camera in care ne putem schimba, doar ca e mica si toate bancile sint ocupate. Cu greu gasim un strop de podea libera linga un perete, asa ca ne schimbam pe jos. Luam haine uscate pe noi si decolam in frig. Incepe prima noapte.

Col Fenetre

A doua etapa
  
A doua etapa e grea, nu se compara cu prima. Sint de trecut 3 virfuri din ce in ce mai inalte, ultimul fiind Col Losson la 3300m, spaima urcarilor.
 
Prima urcare catre Col Fenetre merge foarte bine. Aici era sa dam coltzul anul trecut, cind ningea si poteca era inghetata pe coborire. Poate de aceea ni s-a parut mult mai usor acum. Usor nu e, mai ales ultima portiune care e aproape verticala, dar am ajuns totusi rapid sus, depasind foarte multi alergatori care pareau deja afectati de efort.
 
Pe coborire facem ce stim mai bine, alergam si cintam, de data asta prin noapte, nu prin ploaie. Praful era acum extrem de usor vizibil in lumina frontalelor, se ridica pina peste nivelul capului, era peste tot.
 
Poate ca noaptea alergatorii sint mai obositi, cert e ca a trebuit sa cint mai mult si mai intens pentru a-i determina sa ne lase sa trecem. Pot sa va asigur, totusi, ca nimeni nu a rezistat, pina la urma toti ne-au lasat sa depasim. Cint cu foarte multa pasiune …

Col Entrelor


Cind ajungem jos la Rhemes, auzim ca sintem strigati dintr-o masina. Era echipa de sustinere a lui Tibi. Tocmai trecusem in alergare pe linga ei, fara sa ne dam seama, in timp ce ei plecau din oras. Strigam si noi in noapte si intrebam ce mai face Tibi, dar nu ni se raspunde, asa ca plecam mai departe.
 
Atunci am simtit ca ceva nu este in regula cu el, am avut sentimentul ca ceva s-a intimplat si ca s-a oprit. Ulterior Vio mi-a spus ca a simtit si ea exact acelasi lucru, dar nici unul din noi nu a avut curajul sa spuna ceva, am preferat sa credem ca e un gind rebel, neadevarat.
 
Tibi era in acea masina, si numai el stie ce era in sufletul lui. Multe lucruri inexplicabile se intimpla acolo.
 

A doua urcare este si mai sexy, avem de urcat 1400m in 6km. Stam bine cu energia, asa ca lucrurile merg conform planului. Coborirea este lunga si alergabila, asa ca noaptea trece rapid, ajungem in Eaux Rousses odata cu rasaritul soarelui.
 
Urmeaza cea mai dificila urcare din tot concursul, 1900m urcare pina la altitudinea de 3300m, asa ca decidem sa dormim 20 minute inainte de a pleca mai departe. In acest scurt timp organismul nu are timp sa se refaca, dar noi speram ca va fi suficient pentru un reset neuronal. Au citeva paturi pliante intinse intr-un cort mai mare, iar citeva sint libere. Patura nu mai gasesc, dar pentru 20 minute de lesin e bine si asa.
 

Col Losson - acolo trebuie sa ajungem

Urcarea asta ne-a pus capac anul trecut, eram complet rupti in gura, au aparut primele halucinatii aici, iar altitudinea a fost cireasa de pe tort, ea ne-a dat lovitura de gratie. Se pare ca acomodarea ne-a ajutat, am urcat extraordinar de bine, cu 2 ore mai rapid ca anul trecut, fara sa fim obositi.
 
Nu pierdem vremea, de aici avem numai coborire si sintem nerabdatori sa terminam etapa, asa ca o luam la fuga catre refugiul Sella dupa ce facem niste poze.
 
Mincarea de la punctele de control este aceeasi, si deja ne cam saturasem de ea, dar nu ai ce face, trebuie sa maninci cit poti, cit mai mult, consumul de energie este enorm. Am mincat multi biscuiti si am baut ceai cald, iar voluntarii povesteau ca nu e bine ce facem, ca mincam mult prea putin pentru ce traseu urmeaza.
 
Am coborit 2000m diferenta de nivel in 12km, iar pe masura ce coboram parca intram intr-un cuptor. Poteca era pavata cu piatra, asa ca genunchii au fost incintati si ei. Incepe sa se simta oboseala …
 

pe Col Losson : si nici macar nu am plins !



Cogne - base vita 2
 
Cum nu dormisem in noaptea precedenta, decidem sa dormim aici o ora. Urmeaza sofroniada, etapa dedicata lui Tudor Sofron, etapa in care incercam sa alergam cit mai mult pe coborire, asa ca ne trebuie un strop de odihna.
 
Stabilim la ce ora sa ne intilnim pentru plecare, iar eu ma duc la somn. La mine lucrurile sint simple : maninc in 5 minute si ma bag in pat, dupa care lesin rapid in pat. La Vio e mai complicat, trebuie sa se alinieze astrele, dar asta mai bine va povesteste ea.
 
Ma trezesc si maninc iar, asteptind sa apara Vio. Apare cam buimaca, nu reusise sa doarma din cauza zgomotului. Asta e, nu este timp pentru lamentari, lucram cu ce avem, asa ca pornim rapid mai departe.
 

Etapa a treia   
   
Etapa asta teoretic este foarte simpla : ai o urcare lina de vreo 15km, dupa care ai o coborire lina de …. 30 (TREIZECI) de km. Daca te uiti pe profilul etapei, ai senzatia ca este o plimbare prin parc. Nu stiu citi au avut ocazia sa afle ce inseamna sa cobori 30km in continuu. E ceva …. Greu de povestit.
  
Ca sa fie si mai sexy, poteca este in mare parte pavata cu pietre, iar ca erotismul sa fie maxim, coboririle abrupte sint facute din niste pietre enorme, astfel incit trebuie sa sari de pe o piatra pe alta, un fel de scari facute din stinci cu inaltimea de vreo 50cm. Destul de repede genunchii incep sa fie nemultumiti de ce li se intimpla iar pina spre final vei ajunge sa simti cum la fiecare pas creierul ti se izbeste de craniu. De vis.

fara champorchare, viata e pustiu

Pe urcare se lipeste de noi un francez, Eric. Terminase anul trecut undeva in jurul pozitiei 50, deci era foarte rapid. A zis ca avem ritmul bun si ca prefera sa vina cu noi. Ne-a povestit multe lucruri din lumea trail running-ului, cel mai interesant lucru dintre toate fiind faptul ca primii clasati stiu scurtaturi si astfel scurteaza traseul foarte mult, cu zeci de kilometri. Vin cu citeva luni inainte, se antreneaza si studiaza pe unde se poate scurta.
 
Cica toata lumea stie asta, dar nimeni nu zice nimic. Pe noi nu ne intereseaza prea mult aspectul asta, dar cine doreste sa se apropie de podium se pare ca trebuie sa faca la fel … altfel nu are nici o sansa.
    
Dupa ce trecem de virf, coborirea pina la refugiul Dondena e pe un drum forestier bombardat, parca aruncase cineva pietre pe el numai ca sa ne incurce pe noi, indiferent unde puneam piciorul, nu era bine. In plus, praful ala era peste tot, mai ales la mine intre degetele de la picioare, asa ca ma trezesc cu dureri foarte mari pe bucata asta de drum.
 
La refugiu fur din timpul de mincare si aloc timp pentru ingrijirea picioarelor, si constat ca aveam toata pielea iritata si eram plin de nisip, de parca nu ar fi fost de ajuns basicile. Combinatia asta de basici si nisip e suparator de dureroasa, si din pacate nu aveam ce sa fac, decit sa suport durerea.

refugiul Sella


Aici inventez supa supelor, bomba bombelor
 
La ei supa e un fel de apa chioara, in care plutesc niste paste mici mici mici sub forma de floricele. Cred ca minestrone ii zic, sau ceva asemanator.

 Cu kestia asta te poti da pe timple ca sa mirosi frumos, dar mincare nu este. Foamea urla in mine, asa ca inspiratia divina a rezolvat problema : pe masa era un cos cu piine, asa ca am bagat in ea doua felii de piine. Am mai gasit parmezan ras, asa ca am pus si patru linguri pline de parmezan, apoi am mai adaugat si un pachet de biscuiti, iar la final am pus si o cantitate sanatoasa de seminte de chia, pentru fengshui.

Cum supa era foarte fierbinte, s-a format o kestie lipicioasa cu care ai putea tencui peretii, kestie pe care in mod normal nimeni intreg la cap nu ar minca-o. Dar acolo traiesti pe o alta planeta, asa ca mucilagiul ala mi s-a parut absolut delicios. Atit de bun mi s-a parut, incit la opririle urmatoarea am repetat experienta culinara, aruncind in supa fierbinte din ce in ce mai multe lucruri, preferabil comestibile.
 
Arata cam neplacut, dar cantitatea de energie furnizata era cu siguranta fabuloasa, iar eu de asta aveam nevoie acolo.
 
Dupa ce plecam din refugiu … ati ghicit, o luam la goana. Alergasem si pina acolo, dar aici Vio se transforma in raketa. Viteza creste treptat si efectiv zburam peste stinci. Il ajunsesem pe Eric asa ca s-a lipit iar de noi, si lipit a ramas pina in Donnas, desi la un moment dat horcaia dramatic din cauza ritmului infernal. Vio se dezlantuise. Zborul asta a durat cam 10km, pina s-au golit rezervele de energie ale lui Vio, dupa care ultimii 10km i-am facut la pas.
 
L-am invitat pe Eric sa o ia inainte deoarece ritmul nostru scazuse foarte mult, dar mi-a spus ca prefera sa vina cu noi, desi mergeam atunci incet. A spus ca prefera sa stea cu noi si sa isi odihneasca picioarele pe final de etapa, ii era teama ca daca pleaca singur inainte o sa forteze si o sa isi faca praf picioarele. Foarte interesanta mi s-a parut ideea lui de a-si conserva energia.

plecam din Donnas


Donnas
 
Dupa o nesfirsita plimbare pe strazi, prin oras, ajungem si la Donnas. Aici avem planificate 3 ore de pauza si doream sa fie cit mai mult somn in timpul asta. Basicile imi provocau dureri extrem de mari, neasteptat de mari, asa ca ii spun lui Vio ca de abia dupa ce vad in ce stare imi sint picioarele voi decide daca plec sau nu mai departe. E clar ca neuronul era foarte suparat.
 
Asta spune ceva despre cit de intensa era durerea, dar si cit de mare era oboseala. In asemenea momente eu nu iau decizii. Am mincat in 5 minute, am facut dus in 5 minute si am lesinat in somn. Vedem dupa aceea ce facem.
 
Ma trezesc dupa 2 ore ca nou, cu dureri de picioare, dar suportabile, dornic sa plecam mai departe.
 
Incredibil cit de mult ajuta un strop de somn. In sala de mese o gasesc pe Vio, reusise in sfirsit si ea sa doarma, era plina de energie, asa ca ne motivam reciproc sa plecam rapid mai departe.
 
Maninc ceva, mult si repede, si decolam in cea mai grea etapa din concurs. In etapa asta afli daca vei termina ghidusia numita TDG.

Perloz


Etapa a patra
 
Plecam dimineata pe la 8 si deja e prea cald. Padurea e plina de castani, frunze si castane peste tot. Imi aduc aminte de copilarie, cind ne plimbam prin padurile cu castani de linga Baia Mare.
 
Ajungem in locul cel mai drag mie, Perloz, unde intotdeauna gasesti suc de portocale proaspat stors si gogosi proaspete, toate preparate de o doamna care locuieste linga punctul de control.
   
Acum erau si struguri proaspeti, in care am plonjat cu mare pofta. Foarte mult timp nu am avut, Vio era grabita si plecase deja, am avut timp sa fac o poza si am fugit sa o ajung. Asta era o veste foarte buna, energia era iar la cote inalte.
 
Avem de urcat 1000m pina la refugiul Sassa si apoi inca 1000m pina la refugiul Coda. Este extrem de cald. Iau un mar dintr-un pom de pe marginea drumului si imi mai astimpar setea.
 
Stiu urcarea asta ca doar e a treia oara cind ma joc cu ea. Daca faci gresela sa te gindesti cit mai ai, ai pus-o. Se termina doar dupa ce lesini de disperare. Depasim tot timpul pe cineva. E extrem de cald.
 
refugiul Coda
La Sassa am avut iar chef de portocale. Cred ca am mincat vreo 20. Le-am mincat pe toate de pe masa, voluntarul a inceput sa curete altele, si le mincam deindata ce la punea pe masa. Pina a zis Vio sa plecam am mincat nonstop portocale.
 
Daca organismul imi cere ceva, nu pun intrebari, pur si simplu ii dau, el stie mai bine ca mine ce-i trebuie.
Aici am observat pentru prima data ca fetele fug de noi. Incepuse razboiul fetelor pentru clasament.



Urcarea pina la refugiul Coda teoretic este grea, dar de data asta am fumat-o extrem de rapid. Am clipit si am ajuns acolo. Aici am ajuns-o pe rusoaica. A fost extrem de nemultumita sa vada ca Vio o depaseste. Se uita la noi cu o privire de asasin profesionist.
 
Urma se inceapa un balet sincron intre noi si ea, practic intre Vio si ea, pentru ca eu doar zimbeam cind ea se uita incruntat catre mine. Facea tot posibilul sa ne depaseasca, iar noi o ajungeam, mergind relaxat. Iar asta se pare ca i se parea greu de suportat.
 
La refugiul Coda maninc doua portii din bomba mea calorica si plecam mai departe. V-am spus oare ca era extrem de cald ? Noroc ca poteca trece pe linga un riu, asa ca beau constant apa rece.
 
refugiul Balma
Pe traseul catre Lago Vargno rusoaica ne ajunge si ne depaseste. Merge cu un coleg de-al ei si vorbesc in limba rusa si ne birfesc. Ea nu stie ca Vio stie limba. Nu intru in detalii, dar se pare ca aveam foaaaaarte multe defecte :D
 
 Pina la finalul cursei avea sa-si schimbe parerea despre noi. Urma sa afle ca avem si calitati  ;)


La Lago Vargno nu mai este punct de control, l-au mutat cu 1000m mai sus, la un refugiu nou. Poteca e in plin soare, iar energia mea ajunge pentru prima data la cote de avarie. Mergeam de parca eram teleghidat, neuronul se disociase de corp, astfel incit picioarele refuzau sa raspunda la comenzi.
      
Eram lucid, dar totul se intimpla de parca ma uitam la un film in care imi priceam corpul, care refuza sa asculte.
  
Deus Leui - Winnetou missing
Eu sint undeva in exterior si privesc scena de la distanta. Totul e sa nu te sperii, sa stii ca exista viata dupa moarte. In semenea momente nu mai conteaza distanta, timpul, viteza, durerea, nimic nu mai conteaza. Inca un pas. Asta e tot. Intreg universul se reduce la a mai face inca un pas, intreaga atentie e focalizata pe urmatorul pas. Ignori timpul, ignori gindurile, emotiile, astepti momentul in care ridici privirea si constati ca ai ajuns.

La refugiu am mincat. Mult. Foarte mult. Fara energie nu ajungi nicaieri, asa i-am oferit corpului ce avea nevoie. Nu conteaza ca timpul trece, nu e timp pierdut. La urma urmei nu eram nici macar la jumatatea etapei, nici macar la jumatatea concursului.
 
Aici ajungem 3 fete, dar toate pleaca inaintea noastra. Nu ne intrecem cu ele, avem planul nostru, asta e tot ce conteaza.


cu prafuri de stele
Mamaliga stelara
 
Stiu ce urmeaza si stiu ca e fatal sa ma gindesc la cit mai avem. Dar voua acum pot sa va spun : mai sint doua urcari brutale si apoi inca o urcare usoara pina la punctul in care o sa mincam mamaliga.
 
Ce inseamna urcari brutale ? Sint urcari atit de abrupte incit uneori trebuie sa te opresti si sa calculezi cum sa te ancorezi cu miinile si cu betele pentru a trece peste obstacolul dinaintea ta. Sint zone cu mii de stinci aruncate la intimplare, fara o poteca clara, urci sarind de pe o stinca pe alta, pe unde te ghideaza corasonu’. Iar directia e intotdeauna drept in sus, spre cer. Si toate astea se intimpla cind ai deja peste 12 ore de catarat prin soare.
 
Trecem de Col Marmontana si in final trecem si de Deus Leui, unde Winnetou nu mai era sa ne astepte.

Dupa vreo 2 ore ajungem sub Col della Vecchia, unde stiam ca au mamaliga, cea mai buna mamaliga din lume, asa ca ne-am oprit pentru a savura minunatia. Degeaba va povestesc cit de buna e mamaliga acolo, in virf de munte, nu-s cuvinte destule, nu am cum sa va fac sa intelegeti. Probabil daca fierbi mamaliga atit de sus, se amesteca cumva cu praf de stele si iese fabulos de buna. Sau poate pun aia ceva prafuri in ea.
  
Se facuse iar noapte si era frig. Incepea a treia noapte. Ei bine, de aici incepe celebra coborire spre Niel.
     
Cu siguranta ca ar fi o adevarata placere sa alergi coborirea asta odihnit fiind, dar noi eram deja destul de aproape de stadiul de Varza a la Cluj. Noroc ca venise noaptea si scapasem de caldura. Acu era frig bine asa ca ne era drag sa alergam. Coboram relativ relaxat si ajungem din urma un concurent care avea o viteza tare buna de coborire.
 
tehnologie moderna carata cu elicopterul la 2500m altitudine
Coborirea asta este extrem de abrupta si destul de periculoasa, e un fel de tobogan plin cu noroi, presarat cu stinci peste care trebuie sa sari, si nu prea e loc de pus frina, e abrupt si alunecos, trebuie sa calculezi din zbor ce vei face mai departe.
 
Respectivul o ia la goana cind vede ca ne apropiem, iar Vio imi zice “Tomita, baga viteza mai mare, imi place cum coboara ala, hai sa stam linga el !”

Ei bine, ce a urmat a fost PO-E-ZI-E ! Nu am idee de unde am avut energia si nici nu ma intereseaza, cert e ca am inceput sa plutim la vale zburind peste pietre.
 
Am mers cam jumatate de ora in spatele respectivului, dupa care el a obosit si s-a oprit, dar noi am continuat in ritmul acela nebun. Extraordinar a fost ! Noapte, viteza, adrenalina, noroi, stinci, sarituri, aterizari, curbe, radacini, MI-NU-NAT ! Se pare ca mamaliga aia cu praf de stele prin ea face minuni.
 
Dupa ce coborirea se termina, urmeaza un sir nesfirsit de urcari si de coboriri. Extrem de derutant este faptul ca in departare se vad luminitele din Niel, iar neuronul spera ca a scapat de chin, spera ca mai ai un strop si ajungi la punctul de control.
 
Gresiiiiiit ! Foarte gresit ! Dupa ce vezi luminitele alea mai ai zeci de urcari si coboriri extrem de abrupte.
 
Daca faci greseala sa speri ca se termina, bucata asta te termina psihic. Stiam traseul, stiam ce ne asteapta, asa ca de data aceasta alergam si zimbeam. E de-a dreptul hilar cit de “nesfirsit” si cit de greu este traseul asta. Mi-am adus aminte cum alergam si plingeam pe bucata asta prima data cind am fost la TDG, exasperat ca nu se mai termina. Adevarul este ca la TDG traseul se termina numai atunci cind nu te mai lupti cu el. Intotdeauna.
 
Dureaza o clipa sau o vesnicie. De tine depinde.
 

Dureaza o clipa sau o vesnicie. De tine depinde.

Niel
 
La Niel o ajungem pe Judith, concurenta din Ungaria, semn ca mersesem fabulos de bine pina in acel moment. De incintare, maninc doua portii de mamaliga. Incredibil de buna si aici. Mincarea zeilor.
 
Ma simteam incredibil de bine, suspect de bine. De obicei la Niel lumea e praf, aici e cel mai mare procent de abandonuri din concurs. Probabil eram plin de endorfine dupa acea coborire spectaculoasa. Speeeed !
      
Niel este un punct strategic. Vine dupa o coborire naucitoare, cind ai parcurs doua treimi din cea mai grea etapa, si mai ai de urcat si de coborit un munte pina la urmatorul base vita. Majoritatea dorm un strop aici inainte de a pleca mai departe, si foarte multi nu mai pleaca. E un fel de vortex acolo.
  
O intreb pe Vio daca nu vrea sa doarma citeva minute aici, dar spune ca este ok, asa ca plecam mai departe. Noapte si frig. Turme de oi. Umezeala, vint si ceata. Urcam cam 1000m diferenta de nivel pina in creasta. Ritmul era bun.


Nu am poza cu Vio din acele momente, dar poza asta cu Adi Grigore evoca foarte bine cit de sexy e cursa asta

Marioneta
    
Ei bine, cind ajungem aproape sus, dintr-o data Vio nu mai poate sta in picioare. Dar nu era vorba ca e obosita, efectiv nu mai putea sta in picioare. Sah mat.
       
 Zice ca are nevoie de 10 minute de somn ca sa isi revina, asa ca ochim o piatra mai mare pe care ne asezam, iarba era uda. Ne tinem in brate in ideea de a ne incalzi reciproc, dar dupa 3 minute tremuram incontrolabil de frig. Era imposibil sa raminem acolo, trebuia sa ne miscam ca sa producem caldura, altfel riscam sa murim acolo.
 
Ce a urmat e o poveste de groaza. Mergeam in spatele ei si priveam cu uimire cum picioarele i se misca fara ca ea sa le controleze. Picioarele se balanganeau in aer precum picioarele unei marionete, si o minune facea ca ele sa se aseze pe pamint in pozitia corecta. Terenul pe care coboram era extrem de denivelat, smocuri de iarba, pietre si stinci, asa ca era dificil si pentru mine sa pasesc cum trebuie.
     
Pe linga toate astea, i se terminasera bateriile in frontala si era bezna in fatza ei. Am intrebat-o daca ea vede ceva, si a zis ca da …  Am stins frontala mea, si s-a facut intuneric de tot. Nu se vedea absolut nimic, nu am idee cum ea putea sa vada ceva. Atunci m-am oprit si i-am zis ca daca nu schimba bateriile in frontala eu nu merg mai departe.
 
Nu stiu cum s-a deplasat corpul ei pina la urmatorul punct de control, dar imi e absolut clar ca nu ea a facut asta, ea nu era acolo. Poate tot stelele … ?
 
Am intrebat-o la un moment dat cum se simte si a spus niste cuvinte in ceva limba necunoscuta mie. Voodoo clar. Eu asa ceva nu am mai vazut si nici nu mi-e dor sa revad.
 
Am intilnit niste cladiri parasite pe traseu si le-am inspectat in speranta ca poate putem dormi un strop in ele, dar nu aveau usi si ferestre, batea vintul prin ele, asa ca era la fel de frig in ele ca si afara, si mi-a fost teama sa ne oprim. Nu am avut incredere ca putem dormi 10 minute fara sa intram in hipotermie.
 

nu am nici poza de la Loo, dar scena era fix ca imaginea de pe tricoul ei : NIGHT PEOPLE ! :D


Loo
 
Dupa o vesnicie ajungem la urmatorul punct de control (Loo il cheama), unde nu erau paturi de dormit. Vio intra in camera voluntarilor, pune capul pe o masa si lesina.
       
Eu ramin afara si maninc, timpul e pretios. Aici au zeci de feluri de brinzeturi si preparate din carne, punctul este fix la o ferma de vaci asa ca sint foarte bine dotati si priceputi. Voluntarul imi indica ce carne sa maninc cu fiecare brinza, asa ca le incerc pe toate.
 
Dupa citeva minute iese voluntarul si imi zice “Apoi la cum doarme, numai miine se mai trezeste …  Ce faci, o astepti sau pleci ?”
 
Nu i-am raspuns. Taceam si mincam. Eram suparat pentru ca ajunsesem intr-o situatie extrem de periculoasa din lipsa de comunicare. In cap mi se invirteau tot felul de idei, iar cind e zapaceala in cap eu nu iau decizii, asa ca stateam si mincam. Era frig ca dracu afara, dar stiam ca daca merg la caldura adorm si eu, si nu stiu cind ma mai trezesc. Prefer sa stau in frig si sa maninc. 
    
Urmeaza un nou episod din categoria “minuni la TDG” : dupa 11 minute Vio deschide ochii si zice “hai sa plecam”. Asta a fost tot. Problema disparuse. Nu ma intrebati ….
  

grasu


Gressoney
 
Cind ajungem la Gressoney eram si eu praf. Neuronul era in greva si numai idei tembele aveam prin cap, asa ca imi este clar ca trebuie sa dorm cit mai rapid, ca sa ies din starea aceea. Dupa 5 minute de mincat si 5 minute de spalat, lesin in pat.
       
Vreo doua ore am dormit. De fapt nu am dormit, a fost coma profunda. Ma trezesc pe alta planeta, complet revigorat, cu dor de duca. Ma duc in sala de mese si astept sa apara si Vio. Nu stiam unde e si ce facuse, speram ca a dormit si ea cit mai mult.
       
Cind apare incerc sa ascund ca-mi dau lacrimile, o iau in brate si-i zic : “let’s fucking do this !”

catre Col Pinter
Etapa a cincea
 
Mincam si plecam mai departe. Aici ne oprisera anul trecut, asa ca de aici totul era nou pentru Vio.
 
Dupa ce iesim din base vita ii fac un strop de morala si o rog sa nu mai faca din astea, sa fie sincera cu mine, ca sa nu mai ajungem in situatii fara iesire.
 
Adevarul este ca acolo esti tot timpul la limita si este extrem de usor sa faci un pas in plus, un pas care sa te arunce in haos. Important este ca am reusit sa trecem peste acel moment, o experienta care ne-a facut mai puternici, care ne-a ajutat sa trecem mai usor peste ce avea sa urmeze, ca doar nu credeti ca asta a fost tot …
 
Pe urcarea catre Col Pinter ne ratacim. In Alpi ciinii nu latra, sint relaxati, toti au meditat in temple zen, de aceea m-am mirat cind am vazut ca un ciine ne latra insistent in timp ce treceam pe linga el. Se pare ca el stia ca nu sintem pe drumul cel bun si incerca sa ne explice asta, doar ca noi nu pricepeam limba lui.
 
Dupa o vreme imi dau seama ca nu recunosc traseul, asa ca ne intoarcem. Cind trecem pe linga catel ii multumesc pentru intentie si il rog sa invete si limbi pe care le intelegem, altfel nu prea are rost ce face el :D
 
Urcarea merge foarte bine, doar ca era iar cam cald. Odata ajunsi in virf stiam ca incepe distractia, adica urmau multi kilometri de coborire alergabila. Ideal e sa ajungi aici cu energie, deoarece e relativ alergabil traseul care urmeaza.
 

cum poti sa nu-i iubesti ?


Trupa vesela
 
Am alergat fara oprire pina in Saint Jacques, fara sa fortam. Aici o ajungem iar din urma pe Judith din Ungaria, cu care am inceput sa povestim. Ne-a intrebat de Kovacs Zsolt si de Istvan Szokolszky si am povestit despre Maraton 7500. Vorbe putine si mult dat din miini, deoarece cunostintele comune de limba maghiara si engleza nu depaseau 10% din necesar. Dar ne-am descurcat.
 

am prins strumfu'

In timp ce mergeam noi agale, povestind cu Judith, aud din departare o voce “Ala nu e Toma ?” 
        
In capul meu …. WTF !!! … ma simt prea bine, nu e noapte, nu se poate sa am halucinatii ziua …..
Dupa care se aude “Uite-o si pe Vio !”, si vad trei agitati alergind spre noi …
    
Ei bine asa minune nu visam sa se intimple: erau fratii Sava si cu Piciu, echipa de suport a lui Tibi !
         
Dupa ce a decis sa se opreasca, si-a trimis echipa de suport sa ne ajute. S-au uitat pe grafice, au calculat pe unde am putea fi, si au decis sa ne astepte acolo.
        
Este incredibil cit de multa energie iti pot trasmite cei care se gindesc la tine. Au mers alaturi de noi pina la punctul de control, am povestit, ne-au explicat situatia, ne-au oferit ajutorul lor si ne-au rugat sa le spunem cu ce ne pot ajuta. Nici macar nu am oprit la punctul de control, am anuntat ca am ajuns si am anuntat in acelasi moment ca plecam mai departe, atit de entuziasmati si plini de energie eram.
      
Am facut un scurt foto session in parcul prin care treceam, deoarece ei urmau sa se ocupe si de informarea voastra, postind informatii despre noi pe facebook. Prinsesem aripi. Mai aveam un munte de trecut, dar dintr-o data nu mai masuram ce urmeaza in ore de efort, ci in orele care ne despart pina la reintilnirea cu ei, si implicit cu voi.
     
Energie aveam din plin. Ne-am dat seama ca mergem foarte bine deoarece depaseam persoane pe care nu le mai vazusem pina atunci in cursa.
   
  
foarte bine doarme fata asta !

Drujba
 
Urmeaza urcarea catre refugiul Grand Tourmalin si Col di Nana. Incepe sa ploua usor si sa fie racoare, asa ca urcam incet in timp ce mincam cite ceva de prin rucsac.
          
Sus la refugiu ne asteapta un ciine alb cu negru, care privea nemiscat in zare de parca isi astepta stapinul de luni de zile. In refugiu era agitatie mare, erau multi alergatori care povesteau plini de energie prin ce trecusera pina atunci. Ne ajunge si Judith si stam impreuna la masa.
 
Eu imi prepar bomba mea calorica, mincatul e cea mai importanta activitate in cursa asta. Vio doreste sa doarma citeva minute, asa ca ne mutam la masa din colt, isi trage buff-ul peste ochi si se intinde sa lesine un strop.
 
La Cogne ea nu a dormit deoarece era prea multa galagie in sala de dormit. Ei bine, aici, in toata galagia aceea provocata de zeci de voci care povesteau vrute si nevrute, dupa citeva secunde …. se aude un sforait spectaculos dinspre banca pe care zacea intinsa, de parca cineva taia lemne cu drujba. Se opreste lumea din povestit, iar unul din ei vine curios spre masa noastra, sa vada ce anume face atita zgomot…
 
Se uita peste masa si o vede pe Vio intinsa pe banca, dupa care se intoarce catre mine si facind thumbs-up imi zice “foarte bine doarme fata asta !”
 
cu gindul la Tibi
Intre timp eu am mincat inca o portie de bomba calorica, trei portii de salata de fructe si niste prajituri. Dupa 12 minute Vio se trezeste si plecam mai departe. Pusesem ceasul sa sune pentru eventualitatea in care m-ar fi izbit si pe mine somnul, dar nu a fost cazul.
     
Nu am idee cum poate neuronul sa-si revina dupa 12 minute de somn, cert este ca se intimpla. Am plecat de acolo plini de energie asa ca urcare a mers foarte bine.
 
 
  
Valtour
 
Coborirea de pe Col di Nana pina la Valtour este surprinzator de lunga. 10km de coborire continua cu 1400 diferenta de nivel nu e putin lucru, mai ales ca nu e nici un strop de plat pe parcurs, doar coborire. Am alergat nonstop. Muschii picioarelor dureau surd, dar se obisnuisera deja cu ce le ceream, nivelul de protest din partea lor era ceva de genul “e greu ce ne ceri …”, dar cam atit.
 
Treptat incepem sa auzim muzica si multa galagie, semn ca ne apropiam de Valtour. Era un fel de spectacol jos, urla muzica si cineva vorbea vrute si nevrute la microfon.
 
La un moment dat aud din padure “Tu esti Toma Adrian ?”. Ma uit, nu era Winnetou, era altcineva, asa ca nu zic nimic, inca nu-s convins ca nu e totul in capul meu. Cind ne apropiem de el zice “Eu sint Sebi, m-a trimis Tibi sa va astept aici !”
 
aici am dormit in Valtour, in timp ce baietii ne masau picioarele
Prima veste buna a fost ca nu halucinam. A doua veste buna a fost ca am avut cu cine povesti si alerga pina la Valtour.
        
Cum noi alergam si nu aveam de gind sa ne oprim, Sebi a alergat alaturi de noi in timp ce povesteam vrute si nevrute. A alergat alaturi de noi pina la capat, unde ne astepta echipa de suport, voiosi nevoie mare. Am aflat ulterior ca lunga asteptare si-au indulcit-o cu niste materiale spirtoase de foarte buna calitate …
 
   
 Mare lucru sa ai pe cineva sa te ajute : geanta galbena au adus-o ei, mincarea au adus-o ei, noi doar ne-am asezat si am mincat. Ei stiau deja unde e mincarea, unde e dusul si unde se poate dormi, asa ca atunci cind le-am spus ce dorim, ei ne-au spus ce sa facem mai departe si ne-au ghidat, fara sa pierdem timp.
      
Mincare, dus, intins in pat, somn. In timp ce noi dormeam ei ne-au masat picioarele cu ceva cremuri, astfel incit atunci cind ne-am trezit am simtit picioarele proaspete. Multumim dragilor, foarte mult a contat ajutorul vostru.
 

plecarea din Valtour


Etapa a sasea
 
Facem niste poze si apoi plecam din Valtour. Etapa care urmeaza o parcurgem noaptea, la mare altitudine, asa ca urma sa ne vedem cu ei numai la urmatorul base vita, Ollomont, inainte de ultima etapa de concurs.
 
Urcam sustinut pina la refugiul Barmasse, dupa care urmeaza o succesiune fara sfirsit de creste peste care trecem, ultima fiind Fenetre du Tsan. Stateam foarte bine cu energia, asa ca am alergat cu viteza foarte buna.
 
Fiind noapte nu vedeam pe unde sintem, stiam doar ca urcam, iar cind ajungeam sus in creasta constatam ca nu e creasta cu numele dorit. Treaba asta s-a repetat de zeci de ori. Am incetat sa mai numaram crestele peste care treceam. Ne simteam bine, asa ca glumeam in timp ce urcam si ziceam “acum urcam pe fenetre du tzan numarul 43 ….. acum urcam pe fenetre du tsan numarul 51 … ”, etc.
 
Ca de obicei, finalul vine atunci cind renunti sa il mai astepti. La un moment dat a aparut si tablitza dorita. E haios cit de multa energie poti concentra intr-un singur gind, cum ar fi de exemplu gindul de a ajunge intr-un anume punct. Iti dai seama cit de inutil e totul atunci cind chiar ajungi acolo…. Fenetre du Tsan e cam la o treime din etapa, deci mai este o vesnicie pina la final, asa ca practic ai ajuns … nicaieri.
 
Ginditul nu ajuta deloc, cel mai usor este fie sa nu te gindesti deloc la ce urmeaza, fie sa te focusezi pe cel mai apropiat punct din traseu, fie urmatorul punct de control, fie urmatoarea creasta sau urmatoarea vale. Dar cel mai simplu e sa faci pace cu tine si cu ce urmeaza, sa te bucuri de ce ti se oferta in timpul cursei, si vei constata ca la un moment dat ai ajuns la final.


cortul de la refugiul Cuney

Puta madre
 
Incepe iar sa ploua cind ajungem la refugiul Magia.
 
Aici gasim o romanca printre voluntari, asa ca reusim sa facem rost rapid de un pat pentru 30 minute de somn, o resoftare de care aveam nevoie. Era iar noapte si neuronul cerea un strop de pauza. Am mincat bomba calorica si am plecat mai departe.
 
Urmeaza o urcare extrem de abrupta catre refugiul Cuney. Din cite tin eu minte, asta e fost singura urcare abrupta cu pamint pe poteca, deci nu pe stinca. Noi am avut noroc si nu ne-a prins ploaia pe bucata asta de traseu, dar chiar nu am idee cum au reusit sa urce cei de dupa noi pe ploaia torentiala care a urmat. E genul de panta pe care, daca te apleci putin, te lovesti cu dintii de pietre.
 
Pe masura ce ne apropiam de refugiul Cuney a inceput sa ploua din ce in ce mai tare, iar ceata devenea din ce in ce mai deasa. Fara GPS nu stiu cum am fi gasit refugiul, nu se mai vedea nimic.
 
La citeva secunde dupa ce am intrat in cortul montat linga refugiu, s-a dezlantuit potopul. A inceput sa ploua extrem de tare, iar vintul se izbea de cort provocind un zgomot infernal. Apa patrundea prin cort, pe sub cort, picura din tavan, curgea din toate directiile. Nu era o idee buna sa iesi afara, asa ca stateam cu ochii inchisi pe o banca, asteptind sa se mai potoleasca furtuna.
 
Dupa vreo 20 minute ajunge si rusoaica, iar dupa alte 20 minute intra in cort un spaniol, racnind din toti plaminii : PUTAAAAAA MADREEEEEE !!!!
 
Saracul era absolut, ABSOLUT, completamente MURAT si complet inghetat, tremura si urla. Era cu foita de ploaie pe el si cu suprapantaloni, dar nu l-au ajutat prea mult in nebunia de afara, era ud complet. A intrat in cort si a inceput sa tzopaie, sarind de pe un picior pe altul, fara oprire, in timp ce arunca de pe el, treptat, toate hainele ude. A aruncat rucsacul pe un scaun, apoi a aruncat foita, apoi restul hainelor de pe el, pina a ramas la bustul gol, racnind si injurind in limba lui.
 
Tremura de frig. Si-a dat jos si suprapantalonii, dupa care s-a infipt in fata unei aeroterme, incercind sa-si revina. Dupa ce s-a mai linistit putin, a inceput sa povesteasca ce nebunie e afara. Ne-a fost clar ca nu e de plecat pe vremea aceea, asa ca am decis sa dormim. Pe mine nu m-a dus capu’ ca ar fi posibil sa fie si paturi acolo, noroc cu Vio care era mai lucida si a intrebat, asa ca ne-am pus la somn, rugindu-i pe voluntari sa ne trezeasca deindata ce se potoleste furtuna.
 
Vazind ca nu mergem mai departe, a venit la somn si rusoaica. Adica in pat cu dusmanu’, pentru ca ne-am culcat toti trei in acelasi loc.
 

Let's fucking run !

Let’s fucking run !
 
Era un refugiu simplu, o camera neincalzita in care erau multe paturi suprapuse, din lemn, dar erau saltele si invelitori destule, asa ca ne-a fost cald si am dormit bine.
 
La un moment dat vine un voluntar si ne anunta ca vremea e tot nasoala, dar nu la fel de nasoala, asa ca ies afara sa verific situatia.
             
Afara Bacovia scria poezii. Dupa cum arata peisajul, scrisese toata noaptea. Erau riuri si lacuri peste tot, nu mai vedeai poteca. Practic trebuia sa mergi prin apa. Sau pe apa, daca esti ruda cu gizas.
 
Ma intorc in pat si incep sa-i descriu Vioricai situatia. Cum rusoaica dormea in stinga mea, a vazut ca discutam, si in timp ce incercam sa povestesc cu Vio ea ma tot tragea de mineca si ma intreba insistent daca plecam mai departe sau nu.
 
I-am zis : “daca ma lasi sa vorbesc cu Vio, voi afla si eu daca mergem mai departe sau nu, ca nici eu nu stiu inca”.  Rusoaicele astea …
      
Dupa ce reusesc sa-i transmit informatiile, se face liniste pentru citeva secunde, timp in care Vio se uita in gol, de parca ar vrea sa vada prin peretele refugiului cum e vremea afara. Stau cuminte si astept decizia. Intre timp rusoaica cotcodacea ca un pickup stricat, intrebind daca plecam sau nu.
 
La un moment dat Vio se intoarce catre mine si zice sec : “Let’s fucking run !”
         
Asemenea momente nu pot fi obtinute. Se intimpla pur si simplu. Minunat a fost. Interventie divina se numeste. Atita doar ca rusoaica, auzind ca o luam la fuga, a sarit din pat si s-a infipt un usa, astfel incit nu puteam trece de ea. S-a imbracat acolo in usa in timp ce tot zicea catre mine “sorry, sorry …”, dar nu se dadea din drum, asa ca a trebuit sa asteptam pina s-a imbracat si a plecat. A reusit sa o tuleasca inaintea noastra din refugiu, si nu am mai vazut-o citeva ore, pina la urmatorul punct de control.
          
O adevarata luptatoare rusoaica asta. CSF ? NCSF !
 

In departare se vede Col Vessonaz. Acolo trebuie sa ajungem

Ratacirea
 
Bacovia se apucase de pictat. Titlul tabloului era : inundatie pe munti. Absolut peste tot era apa. Pe poteca apa curgea siroaie, iar unde nu curgea, erau balti. Absolut inutil sa incerci sa ocolesti apa, era peste tot.
       
Surpriza extraordinara a fost ca apa aceea rece (erau maximum 5 grade afara) mi-a racorit picioarele pline de basici. In scurt timp picioarele au amortit si nu am mai simtit DELOC durerea provocata de basici. O adevarata minune sa alergi fara durere. Interventie divina, sau ce ?
         
Reusim cumva sa ne ratacim, coborim intr-o vale in loc sa urcam pe o creasta, dar universul ne ajuta si o fata care se plimba pe acolo (de ce s-ar plimba o fata singura prin munti pe o asa vreme, pe mine ma depaseste complet …) ne spune ca sintem pe un drum gresit si ne arata unde ar trebui sa mergem. Gresisem muntele. Probabil trebuia sa vizitam si acea vale.
 
Incepuse sa ninga si era un peisaj spectaculos, peste tot apa, zapada pe virfuri de iarba si pe stinci, ploaie amestecata cu zapada, ceata. Pare catastrofic, dar era spectaculos, pot spune chiar foarte frumos.
    
powered by prajitura cu mere
Ceata incepea sa se ridice iar peisajul care se iveste este incredibil. Sus de tot un capac de nori, din care coboara creste inzapezite, care se scurg in jos spre paduri luminoase, iar printre stinci alergau capre negre cu coarne enorme. Ca-n mocheta de pe perete cu rapirea din serai.

Prajitura cu mere
 
La un moment dat ajungem la un refugiu mic (Clermont), in care erau inghesuite o masa si doua bancutze. Intram sa mincam ceva, iar cind ne asezam la masa, observam o cutie plina cu prajitura cu mere. Era evident ca nu e pentru noi, pentru ca erau intr-o caserola, atent aranjate. Bulbucam ochii si ne uitam uimiti catre prajiturile alea.
     
Bag mina si iau una. Delicioasa. Ma intreaba Vio :
 
-                 - dar sint ale cuiva, e ok sa luam ?
       
La care raspund ca un maestru zen al prajiturilor :
 
-                 - Daca universul le-a pus aici, inseamna ca sint pentru noi. Iar daca persoana respectiva le-a uitat, inseamna ca asa trebuia sa fie.
       
Un amin mai lipsea.
     
Le-am mincat pe toate. As fi lins si cutia, dar a trebuit sa plecam. Voluntarule, oricare ai fi tu, iti multumim pentru inconstienta ta de a lasa cutia cu prajituri acolo. Universul iti va multumi si el.  
            
Aici ne-a ajuns frantuzoaica, si ne povestea cit de grea e cursa, ce conditii meteo catastrofale am prins, si cum ca ea nu mai vine niciodata la asa ceva. I-am explicat ca universul o iubeste si de aceea primeste acum, totul dintr-o data, ca nu cumva sa rateze ceva, tocmai pentru ca a zis ca nu mai vine si alta data. Tot ce e al tau, e pus deoparte. De la soare la ninsoare. 
    
    
vacile fumeaza ... fanioane din plastic
  
Oyace
    
Dupa ce ajungem pe Col Vessonaz, avem o lunga coborire pina la Oyace, inainte de a trece peste Col Brison, ultima creasta inainte de Ollomont. Apa peste tot, ploaie, si vaci indiferente care maninca fanioane de plastic.
 
Ajungem in Oyace. Vio era putin iritata, nu stiu de ce dar nici nu eram curios sa aflu, riscam sa aflu ca din cauza mea. Ma anunta ca nu stam mult acolo, lucru care nu ma surprinde deloc.
 
Mincam rapid si ne pregatim de plecare. La sosire dadusem jos de pe mine hainele ude, asa ca acum trebuia sa le iau inapoi pe mine, ude si reci, ca altele nu aveam. Cam neplacuta e senzatia asta, dar asta e, lucram cu ce avem.
 
M-am consolat cu gindul ca urma sa ma incalzesc deindata ce incepem sa urcam, adica in 2 minute.
    
Rusoaica, cind vede ca plecam asa rapid, sare ca arsa de la masa si incepe sa se imbrace si ea. Se uita catre mine cu privirea ei de criminal in serie, iar eu ma uitam inapoi catre ea relaxat, zimbind, in timp ce ma imbracam. Atunci am simtit ca a renuntat la lupta.
    
Nu stiu daca a plecat atunci, odata cu noi, pentru ca nu m-am uitat inapoi, cert e ca nu am mai vazut-o pina in Ollomont. Nu poti sa invingi pe cineva caruia nu ii pasa daca pierde sau nu.
 

ajungem pe Col Brison

Col Brison
 
Bacovia spala rufele. Ploaie, apa si ceata in toate directiile. Col Brison era undeva foarte sus, si arata foarte spectaculos acolo sus, sub nori.
      
O depasim si pe americanca pe urcarea asta. Parea extrem de epuizata, mergea in zigzag pe poteca. Nu am idee cind a trecut pe linga noi, pentru ca o depasisem in noaptea anterioara, dar se pare ca fortase peste puterile ei, iar asta se plateste intotdeauna.  
        
La urmatorul punct de control am dat peste un domn care avea chef de povesti. Ne-a servit cu ceai si biscuiti, iar Vio a stat in povesti cu el. Sint persoane care stau o saptamina pe munte, intr-o cutie de citiva metri patrati sau intr-un cort, ca sa ne ajute pe noi sa parcurgem aceasta cursa, asa ca e de inteles ca le e dor si lor sa povesteasca din cind in cind cu cineva. Ne-a spus ca daca ne miscam bine ajungem in 45 minute sus in creasta, si exact asa a si fost.
       
Odata ajunsi sus, mai aveam o lunga si abrupta coborire pina in Ollomont, pe care, ati ghicit, am alergat-o.
 
Nu am idee de unde apare energia asta. Ai senzatia ca esti complet terminat, ca nu mai poti face nici un metru, si la un moment dat se schimba totul si te trezesti alergind de parca atunci ai inceput cursa.
      
La urmatorul punct de control nu oprim deloc, anuntam numerele, le multumim pentru invitatia de a intra si minca ceva, dar plecam in alergare mai departe. Ne era dor si noua sa ajungem la Ollomont, stiam ca acolo ne asteapta echipa de suport si ca de acolo mai avem o singura etapa pina la final. Ideea ca vom ajunge la final incepea sa aiba curajul sa imi patrunda in ginduri, iar asta facea sa-mi dea lacrimile de fiecare data.

ajungem in Ollomont


Ollomont
 
La intrarea in Ollomont ne astepta trupa vesela. Bucurie mare sa ne revedem. Facem poze si povestim cum a trecut timpul de la intilnirea anterioara, in timp ce alergam cu totii spre base vita.
    
Erau putin ingrijorati de faptul ca am intirziat fata de ora comunicata, dar stiau ca a fost furtuna in munti, asa ca banuiau ca ea ne-a intirziat.
     
I-am anuntat ca nu dormim si ca plecam mai departe cit mai repede posibil, asa ca baietii se pun pe treaba : ne aduc gentile galbene, ne aduc mincare, timp in care ceilalti pregatesc doua paturi pe care sa ne repare picioarele.
     
Tineam minte din 2014 ca aici aveau curcan la cuptor, asa ca am cerut asa ceva. Si multi struguri. Minunat a fost. Dupa ce m-am indopat am mers in cortul de dormit unde ne asteptau gentile galbene, aduse de baietii nostri. Aici urma sa ne pregatim echipamentul si picioarele pentru ultima etapa.
 
Eu am decis sa-mi ingrijesc singur basicile, Vio a decis sa se ocupe baietii de ele. Dupa ce mi-am rezolvat picioarele si am pregatit rucsacul pentru ultima etapa, Piciu mi-a facut un masaj la gambe si la talpi, o adevarata minune. Durea ca dracu ce facea el acolo, dar treptat muschii contractati s-au relaxat si am reusit sa plec de acolo cu picioare noi. Multumesc Piciule, mare vrajitorie ai facut acolo.

Ollomont - plecare


Ultima etapa
 
E timpul sa plecam in ultima etapa. Facem citeva poze si plecam mai departe. Inca 50km pina la final.
 
Urcam incet catre Col Champillon. E ultima noapte si e luna plina. Cerul e plin de nori iar peisajul e spectaculos. Ultima noapte, ultimul mare obstacol. Dupa ce trecem de creasta, patrundem intr-o ceata foarte groasa. Cu frontala pe cap nu vad absolut nimic, asa ca o dau jos de pe cap si o tin in mina, cit mai aproape de nivelul solului, asa se vede mult mai bine.
 
Ajungem la un refugiu ciudat, cred ca era ceva grajd, nu se vedea clar in noapte si in ceata. Masa era plina cu mincare, semn ca nu trecusera prea multi pe acolo. Vio comanda paste, iar eu cer o supa. Supa mea vine rapid, asa ca imi pregatesc bomba calorica, pun in ea tot ce prind pe masa, inclusiv sunca.
 
incepe ultima etapa din concurs
Un francez pleaca fara sa termine toate pastele din farfurie, asa ca Vio, care inca nu-si primise pastele comandate, ii cere farfuria cu ce ramasese in ea si se pune pe infulecat. Nu-i asa ca scoate ce-i mai bun din tine cursa asta ?

  
Dupa ce ne facem plinul cu mincare, plecam mai departe pe un drum plat de 11km care trece printr-o rezervatie. Dupa citiva kilometri neuronul lui Vio decide ca este prea mult ce i se cere, asa ca se bosumfla si nu mai pot discuta cu ea.
 
Era suparata pe intreg universul, tot bodoganea ca nu poate alerga si ce nasol e ca mergem atit de incet. Faza misto era ca mergea cu o viteza atit de mare incit eu trebuia sa alerg ca sa stau in spatele ei, asa ca am tacut din gura, alergam in spatele ei si zimbeam, ascultind conversatia ei cu stelele, in timp ce inaintam cu viteza. Acolo accepti ce ti se ofera, nu pui intrebari, pentru ca nu ai cui sa i le pui.

debordam de energie :D
Saint Rhemy
 
Cind vedem luminile din Saint Rhemy, Vio incepe sa ma intrebe cit mai avem pina la punctul de control. Ii spusesem ca sint paturi acolo si ca vom dormi, asa ca din 5 in 5 minute ma intreba cit mai avem. Ii spuneam o cifra aiurea din cap, si era totul ok, mergeam mai departe. Stiam ca mai e putin, dar in asemenea momente distantele se dilata la infinit, ai senzatia ca dureaza ore intregi un drum de citeva minute.
 
In Saint Rhemy, singur in noapte, ne asteapta Piciu. Cind ne vede de aproape … i se cam intuneca privirea, asa ca imi dau seama ca nu aratam bine deloc. Ca eram praf stiam, dar se pare ca se vedea lucrul asta si din exterior. Il anunt ca sintem bine, dar nu ma crede. Dupa ce ii promit ca ne vedem a doua zi la linia de finish, pleaca si el sa se culce.
 
Mergem direct la somn, Vio avea nevoie urgent de o resoftare, si nici eu nu stateam prea grozav. Pun ceasul sa sune dupa 30 minute, dar o mai las pe Vio sa doarma inca 20 minute, timp in care imi ingrijesc picioarele, basicile incepeau iar sa se revolte. Mi le masez cu rabdare si obtin un armistitiu provizoriu.

Frassati - plecam catre Malatra
Frassati
 
Col Malatra este ultima creasta de trecut, si e destul de inalta, are aproape 3000m. Ma asteptam ca urcarea asta sa mearga usor, deoarece tocmai dormisem 30 minute, dar neuronul se pare ca nu a fost deloc incintat de cit somn a primit, asa ca aici mi se rupe mie filmul. Energie aveam, dar nu mai puteam controla corpul.

Eram perfect lucid, dar imaginea pe care o vedeam prin ochi se balanganea de parca eram pe puntea unui vapor in plina furtuna, asa ca ma clatinam de parca eram beat.
 
Mergeam cu picioarele mai indepartate, ca sa am o baza mai larga de sprijin, si ma propteam cit puteam cu betele in lateral, ca sa nu pic. In asemenea situatii ajuta sa dormi un strop, dar tocmai dormisem asa ca situatia era mai grava. Oricum nu aveam ce face, trebuia sa ajung sus la refugiu si pe urma … mai vad eu ce fac. E foarte interesant sa simti ca ai energie in picioare, dar sa nu o poti controla, sa te uiti mirat cum corpul face ce vrea in timp ce tu privesti la acest spectacol. 
    
Intr-un final ajungem la refugiul Frassati si intram sa mincam ceva. Aici nu e voie sa intri incaltat, toata lumea isi lasa pantofii la intrare. Un singur chinez mai era treaz pe acolo, dar la etaj aveau paturi si erau pline. Dupa ce am mincat cu disperare tot ce am gasit pe masa, neuronul a uitat ca e pe moarte si mi-am revenit rapid, asa ca decidem sa plecam, stiam ca odata ce trecem de Malatra incepe sa miroasa a finish.

ajungem pe Malatra

 Malatra
 
Urcarea pe Malatra incepe foarte usor, dar panta devine din ce in ce mai abrupta pe masura ce te apropii de creasta, devenind aproape verticala, iar cind nu mai poti sta in picioare au pus cabluri de care sa te tii, iar cind nici cablurile nu mai au rost, au infipt trepte metalice in stinca, pe care trebuie sa te catari, iar cind si treptele se termina, mai ai de urcat citiva metri verticali in patru labe, agatat de stinci si apoi ai ajuns in virf. Simti treptat cum picioarele explodeaza de efort, e mult, e greu, si nu se mai termina.
    
Cind am ajuns sus ningea. Nici nu observasem ce frig se facuse, batea tare vintul si erau temperaturi negative. Doi salvamontisti erau acolo ca sa ne ajute, si ne fac, cu rabdare, pozele cerute.
      
Vio il intreaba pe unul din ei  “ce faceti aici ?”, iar el raspunde calm “va asteptam pe voi …”
     
Pe coborire e zapada deja si e inghetat totul. E frig asa ca o luam la fuga. Incepe sa se lumineze de ziua, asa ca vedem spectacolul norilor de pe cer.  
   
inca un strop
   
Inca un mic punct de control, dupa care mai avem de trecut o creasta si apoi mai ramine o nesfirsita curba de nivel pina la ultima coborire spre Courmayeur. Coborirea merge foarte bine, gonim aproape de pragul anaerob. Se vede ca miroase a finish in mintea noastra.
      
Cind ajungi la curba de nivel neuronul spera ca mai ai un strop pina la final, dar nu e deloc asa, e nesfirsita poteca asta. Vio goneste in fatza si o aud din cind in cind cum plinge. Nu zic nimic, oricum nu am ce face, iar la cum goneste… e clar ca vrea si ea sa ajunga la final cit mai repede.
 
Uiti de tine si alergi. Daca mai ai putere, admiri peisajul.
  
voluntarul care a terminat de 4 ori TDG
Bertone 
        
De la Bertone mai ai cam o ora pina la final, daca alergi, sau vreo 3-4 ore daca esti rupt in gura. Ne intimpina un voluntar mai in virsta, care emana un calm aparte. Ne indeamna cu o voce blinda si calda sa gustam dintr-o anumita prajitura. Ne intreaba cum ne simtim, iar Vio ii raspunde ca ii este greu sa-i spuna, pentru ca ii dau lacrimile cind se gindeste la cursa asta.
 
 
El zimbeste dupa care spune :  

    
                 - Inteleg perfect ce-mi spui. Am facut TDG de 4 ori, si totusi, de fiecare data cind ma gindesc la cursa asta imi dau lacrimile. Inteleg perfect ce simti
       
Mai erau doi baieti acolo. Mincam, facem poze, si anuntam ca plecam mai departe, moment in care voluntarul ne spune : “sinteti pe locurile 97-98-99-100. Luati-o toti la fuga si vedeti care ajunge mai repede la final” 
        
Ma uit relaxat catre unul dintre baieti si ii spun ca noi nu ne grabim, ca pot sa plece linistiti mai departe, dar el raspunde ca nici ei nu se grabesc si ca mai stau o vreme acolo. Se pare ca prajitura aceea era tare buna, asa ca plecam mai departe numai noi doi.

        
100m pina la finish
Finish
 
De acolo mai sint vreo 5km, dar sint ultimii 5km, iar primii 2km sint de coborire abrupta, pe trepte de piatra, o adevarata placere pentru muschi si articulatii.
 
Neuronul simte probabil momentul de relaxare, asa ca ma trezesc cu o durere extrem de puternica in piciorul drept, ca si cum s-ar fi spart toate basicile din lume. Zimbesc in timp ce alerg mai departe si ii spun durerii, cu drag ofcors : “pare ca e foarte grav ce se intimpla acolo, dar asta nu inseamna ca ne vom opri pina la final”.

Dupa cursa, cind am ajuns in pat, am verificat ce se intimplase in talpa piciorului si, mare minune, am constatat ca nu era absolut nimic. Nici macar o basica nu era acolo. Voodoo numarul 69.
      
Cind am ajuns pe ultima stradutza ce ne ducea catre zona de finish, am auzit racnetele “uite-i, viiiiiiin !!!!”, dupa care i-am vazut pe Piciu si pe Cosmin explodind de fericire. Parca Piciu era infasurat in steagul romaniei, dar nu stiu sigur daca e corecta amintirea asta. Starea emotionala era la cote inalte, alerg cu ochii inlacrimati.
 
Pe ultimii kilometri iti dai seama ca vei ajunge la finish asa ca lacrimile te insotesc in mod constant. Chiar la final, eu ma scufund in liniste. Nu stiu cum sa o descriu, e o liniste aparte, o liniste care contine tot ce am strins pe parcurs. Probabil de aceea atunci cind am ajuns la linia de final am explodat de fericire, am simtit ca trebuie sa dau inapoi universului tot ce primisem.

cu prieteni dragi

 Tin minte doar ca am cautat in stinga mea mina Vioricai, am prins-o si am ridicat-o in aer, catre cerul si muntii din care coborisem.
 
Momentul acela, cind esti pe linia de finish, nu poate fi povestit. Nu tine de cuvinte, este emotie pura, te simti complet conectat atit cu tine cit si cu universul. Poate de aceea imi e atit de draga cursa asta, pentru ca reuseste sa ma aduca acolo, in cea mai pura si mai profunda pace sufleteasca.
 
Dupa poze si imbratisari incepem sa ne amintim pe ce planeta sintem, asa ca realizam ca sintem morti de foame si de somn.
                 
Cind vedem ca mincarea cu care ne asteapta organizatorii este EXACT aceeasi mincare pe care am vazut-o 5 zile si 5 nopti pe toate mesele intilnite pe traseu, ne dam seama ca nu ne este chiar asa foame, asa ca pornim agale catre sala sporturilor, unde erau pregatite locuri de dormit pentru noi. 
       
Bacovia s-a culcat.
         
   
mai dam o tura ?
   
Epilog - by Vio
       
Subscriu la povestea relatata de Adi, una lunga asemenea drumului pe care a fost dat sa il parcurgem impreuna, desi firul acestuia mai ca s-ar fi intrerupt de vreo 2-3 ori …
 
Citind ceea ce a scris Adi, imi este clar ca am trait stari diferite si ca am avut perceptii diferite asupra acelorasi fapte. Adevarurile sunt mai multe si, prin urmare, sunt o iluzie. Noroc ca am picat de acord pentru halucinatie: a fost una, dar comuna :D
 
Vorbind serios insa, pot spune ca am avut un mare noroc sa il am pe Adi in aceasta cursa. Adi ar spune ca marele noroc ar fi sa fac aceasta cursa singura. Cu siguranta ca are dreptate. Ramane de aflat. 
  
Si pentru ca niciodata nu este in plus sa le multumesti oamenilor pentru ceea ce fac pentru tine, va multumesc tuturor pentru gandurile voastre care ne-au insotit in aceasta cursa! Multumesc Adi, Tibi, Iulia, Madalin, Cristi, Cosmin, Lucian, mama, Clara, Vincent ...!
 
Ah da, si … multumesc mie!  :D


multumim, dragilor !


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu