Ultramaraton VFUT 2013

Virgin Forest Ultra Trail 2013

Paranesti, Drama, Grecia

160km alergare montana

Diferenta de nivel pozitiva 6600m

Start vineri seara la ora 22.00

Timp limita pina duminca la ora 14.00, deci 40 ore.

129 au plecat in cursa, 84 au reusit sa termine.

Terminat in 37 ore si 43 minute pe locul .... 69

Track GPS, oferit de organizatori
 

Da, am mai facut o nebunie. De ce ? Dintr-o mie de motive : ma face fericit, ma face mai puternic, ma face mai increzator in mine, ma face sa-mi ating limitele si sa le depasesc. Si sa nu uitam ca aproape de fiecare data se naste si o poveste minunata de care, cu siguranta, imi voi aminti multi ani de acum incolo.

Ar fi atit de mult de povestit incit luna si stelele ar fugi de plictiseala de pe cer si nu vrem asta, le vrem acolo sus, ca sa le admiram cind alergam in miez de noapte. Iar daca alergi cu Bonzo e si mai interesant, stie constelatiile si ti le arata in timp ce alergi.

Am sa incerc, ca de obicei, sa grupez informatiile in paragrafe astfel incit sa fie mai usor de sarit peste cele care nu va intereseaza.

            L-am rugat pe Bonzo sa scrie si el povestea cursei, asa cum a vazut-o el, asa ca va invit sa nu uitati sa cititi si postarea urmatoare, cu relatarea lui.
 

organizatorul ... ne cazeaza

Bondarul

            In urma cu vreo 10-15 ani cercetatorii de la NASA au hotarit sa studieze un mare mister : bondarul. Da, bondarul.

            Ce mare mister ascunde bondarul ? Pai nimeni nu intelegea cum poate sa zboare ghidusia asta mare, grasa si pufoasa, cu aripi mici. Vreo 18 luni le-au trebuit ca sa ajunga la concluzia finala : bondarul nu poate sa zboare !

In toata povestea asta se pare ca este totusi cineva care nu cunoaste rezultatul cercetarilor : bondarul.

De ce va spun asta ? Bondarul nu s-a gindit nici macar o secunda ca nu poate sa zboare. Dimpotriva, e atit de convins ca poate sa zboare incit nimic nu poate sta in calea dorintei lui.

Exact la fel e si cu dorintele noastre: daca ne gindim ca nu putem sa facem un lucru, nu il vom putea face. Daca avem insa curajul sa credem in noi, totul se schimba. Avem puterea sa schimbam viitorul, totul depinde de noi.

Sper sa gasiti in ceea ce am scris acel ceva care sa va determine sa incercati sa transformati un vis in realitate. Pentru ca e posibil.

Va tot spun ca putem face orice ne dorim. Si nu numai ca va spun asta, va si arat asta, atit cit ma duce pe mine capul (si picioarele), facind lucruri care mie, abordind rational problema, mi se par imposibile. Evident ca nu e suficient doar sa visam pe o canapea, mai trebuie un plan realist care sa uneasca punctele intermediare si pe urma nu ne ramine decit sa urmam planul. Atit de simplu e.

Deci ... ce mai asteptati ?
 

iar am ratat sedinta tehnica

Sa mor io daca mai fac asa ceva fara antrenament

Paragraful asta il recititi de la postarea cu ultra-ul de la Ciucas, atita doar ca va ginditi la 160k in loc de 100k :D

Celor care vor sa spuna ca ma aflu intr-o eroare le spun ca se inseala: la Ciucas nu eram antrenat pentru 100km, acum nu am fost antrenat pentru 160km. Cu tooootul altceva.

            Celor care ma vor atentiona (din nou) ca o sa mor dracului daca mai fac din astea le multumesc anticipat pentru grija dar, repet, viata devine interesanta abia dupa ce sari gardul, asa ca deocamdata sper sa ne mai distram, atit eu cit si voi.

            Mary mi-a scris dupa ultra-ul de la Ciucas urmatorul comentariu : „mi-a placut la nebunie review-ul!! parca citeam colt alb si ma asteptam sa crapi pana la final”.
 

Draga Mary, iarta-ma, am incercat, vaaaaai cit am incercat, dar ... am esuat lamentabil, iar nu am crapat. Mai incerc si la urmatorul  :D

 

Bonzo se pozeaza cu "slaghii"

Cu ce se maninca UTMB

            UTMB sau Ultra Trail du Mont Blanc e considerata a fi cea mai grea cursa de alergare montana din europa. Se alearga aproximativ 170km prin Alpi iar diferenta de nivel pozitiva este de 10.000 metri. Te doare capul numai cind citesti cifrele.

            Fiind o cursa foarte grea organizatorii conditioneaza inscrierea, e necesar sa acumulezi 7 puncte ca sa te poti inscrie. Aceste puncte se cistiga prin participarea la alte concursuri.
 

            Numarul de locuri disponibile este de aproximativ 2300 iar numarul de inscrisi este de obicei in jur de 7000, asa ca organizatorii trag la sorti cine participa si cine nu. Deci nu e suficient sa ai cele 7 puncte, mai e nevoie si de un strop de noroc la tragerea la sorti.

            Participarea la UTMB exista ca idee intr-un cotlon al presupusului meu creier inca de cind auzisem ca exista o asemenea cursa, dar planul estima ca prin 2015 as avea o sansa sa ajung acolo.

            Participind la Ciucas Ultra 100k am primit 3 puncte, asa ca mai aveam nevoie de inca 4 puncte pentru a ma putea inscrie la UTMB. Planul era sa acumulez cele 7 puncte pina in 2014 astfel incit sa ma pot inscrie pentru UTMB in 2015.
 

De ce va spun toate astea ? O sa aflati imediat.
 

doamnele astea fac cele mai bune pateuri din lume

Reactii dupa Ultra-ul de 100k de la Ciucas

Postarea de dupa ultra-ul de 100km de la Ciucas a provocat o mica reactie in lant, extrem de multa lume a fost entuziasmata / mirata / ingrijorata de nebunia pe care o facusem. Sa alergi 100k pe munti face parte din categoria lucrurilor considerate a fi imposibile de catre majoritatea dintre noi, asa ca reactiile la o asemenea stire sint spectaculoase.

Persoane care incercasera inainte asa ceva si esuasera mi-au spus ca ceea ce scrisesem i-a facut sa aiba incredere in ei si sa-si propuna sa mai incerce inca o data.

Prieteni care renuntasera la alergare s-au hotarit sa reinceapa sa alerge

Prieteni care nu au alergat niciodata au inceput sa alerge.

Necunoscuti m-au atentionat ca nu e bine ce fac si ca o sa mor dracului.

Si ..... Bonzo si-a dorit sa alerge 100k !

Toate acestea sint ginduri pozitive, indica grija pentru ei si pentru cei din jurul lor, indica pofta de viata, arata ca au mai multa incredere in ei precum si dorinta de a-si depasi limitele si nu cred ca mi-as putea dori mai mult de atit, sa vad ca ceea ce scriu ii face pe altii sa fie mai buni, mai increzatori in ei, mai vii.
 

cu 20 min inainte de cursa

Cum am ajuns sa ma (bag la) VFUT

Cei care au citit postarile mai vechi stiu ca m-am apucat de alergat acum doi ani si jumatate datorita lui Bonzo. Ei bine, dupa ce a citit postarea despre Ciucas a fost atit de entuziasmat de intensitatea trairilor la care te supune o astfel de incercare incit mi-a scris ca TREBUIE sa facem treaba asta impreuna.

Asta se intimpla la vreo 10 zile dupa Ciucas, cind eu inca nu puteam umbla bine din cauza durerilor provocate de unghii. I-am scris ca o sa facem treaba asta, ca trebuie sa facem un plan de antrenamente si ca la anul o comitem.
 

Simplu si logic pentru orice fiinta rationala, dar ABSOLUT inacceptabil pentru Bonzo. O viata avem si trebuie traita. Intens. ACUM. Fara aminare. Cum poti sa nu iubesti un asemenea om ? Ii e atit de draga viata incit nu accepta sa iroseasca nici o secunda !

Asa ca ma trezesc a doua zi cu un mail de la Bonzo in care imi spune ca a gasit cursa la care sa mergem : VFUT 2013, peste .... 6 saptamini ....

Sincer va spun (dar sa nu spuneti la nimeni, ramine doar intre noi) ca atunci cind am citit cum se numeste cursa am stiu ca o sa facem kestia asta. Daca e intuitie sau doar gindire perversa e greu de spus, dar daca ar fi sa pariez as paria pe a doua varinta.
 

Cert e ca uneori destinul iti deschide larg usa si nu trebuie decit sa faci un singur pas, iar daca pe usa scrie VFUT ... chiar nu ai cum sa nu faci pasul :D

Sa recapitulam cum stateam in acel moment :

- Bonzo alergase maxim 22km ... pe plat. Nici un concurs pe munte.

- Eu nu puteam umbla, eram cu unghiile varza

- Concursul era peste 6 saptamini

- Inscrierile se terminasera in iulie iar noi eram in septembrie

Asa ca, ati ghicit, am decis sa mergem. Fiinte complet rationale, rait ? Daca avem suficienta vointa, destinul nu are incotro si se supune dorintei noastre. Incercati si o sa vedeti ca asa e.
 

sa iau si eu patent ? sa mai bine o tubulara de 20 ?

De ce 160k si nu 100k

Daca mergeam la cursa de 100k as fi primit inca 3 puncte, iar cu totalul de 6 puncte nu ma puteam inscrie la UTMB, asa ca am decis sa ma inscriu la cursa de 160k. Daca tot e  sa VFUT, macar sa fie cu happy ending, cum ii place voinicului (de la Bonzo citire).

Planul era ca eu sa plec in cursa singur iar Bonzo sa mi se alature de la kilometrul 50 pina la final, astfel incit el sa faca 105k iar eu sa fac toata cursa. Astfel il aveam pe Bonzo ca suport pe final de cursa, cind mi-ar fi fost cel mai greu. Mai raminea sa convingem organizatorii sa ne primeasca.

Prima data am trimis eu un mail in care ii rugam sa ma accepte in cursa de 160k. M-au pus ca completez un formular in care mi se cereau referinte despre cursele anterioare la care am participat. Dupa doua zile m-au anuntat ca sint acceptat, deci primul obstacol a fost inlaturat.

            Dupa aceea a trimis si Bonzo un mail in care le explica cit de multa experienta montana are (sper sa ne ierte pentru minciuni, dar noi eram hotariti sa facem ghidusia asta asa ca scopul era nobil, zicem noi) si ce anume doream. L-au acceptat si pe el cu conditia sa plece de la start odata cu ceilalti. Nu se putea sa plece de la kilometreul 50 din motive tehnice.
 

            Noi voiam sa facem ghidusia asta, indiferent cum, asa ca am acceptat cu bucurie si varianta asta.

            Astfel dupa o saptamina eram amindoi inscrisi. V-am spus ca destinul cedeaza in cele din urma. Raminea sa gasim o solutie sa scapam vii de acolo.

            In saptaminile ramase pina la concurs Bonzo a inceput sa alerge pe munti in timpul liber, mai precis de 4 ori, doar atit timp liber a avut. A incercat, deci se pune.
 

Eu mi-am smuls unghiile dureroase ca sa fiu sigur ca voi putea alerga la concurs iar decizia a fost corecta, dupa 2 saptamini erau perfect vindecate. In rest odihna multa si din cind in cind cite o alergare de o ora, pentru dezmortire.

            Concluzie : daca ai un vis trebuie sa faci un plan si sa-l pui in aplicare, astfel visul devine un scop. Exact asta am facut, iar destinul nu a putut decit sa se plece in fata noastra.

Cum schimbi garnitura de chiuloasa in timpul cursei ?

Simplu. Il chemi pe Bonzo. Are patent.

Bonzo atacat de femei la km 84

In dimineata concursului treceam in revista echipamentul pe care-l adusesem cu noi. Toate bune si frumoase pina ajungem la capitolul cutite: eu ma prezint la interval cu un mic briceag elvetian iar Bonzo ma face sah mat cind prezinta un cutit japonez cu lama zimtata precum si un patent de juma de kil. Asa ceva ...

- ce faci, frate, cu iataganul ala ?

- nu e iatagan, e cutit si e foarte bun, poti taia si metal cu el! Daca esti in avion si se prabuseste, cu asta poti taia avionul ca sa scapi ....

- si cu patentul ..... ce naiba vrei sa faci ? Are juma de kil !

- nu e patent, e cutit multifunctional, doar ca se face si patent. Are de toate. E foarte util.

Spuneti si voi ... noi mergeam sa alergam intr-o cursa de 160k ....

Sedinta tehnica

            A fost la ora 3. Am vrut sa o prindem. Pe cuvint. Dar, ca de obicei, nu am reusit.
 

Acu sa fim seriosi : antrenati nu eram, obositi eram (am vrut sa dormim noaptea dinaintea cursei dar nu am reusit), ce rost mai avea sa stim traseul ? Se strica fengshuiu ... Haiducie, frate !

            Si ca sa fie tacimul complet nu am reusit sa dormim nici dupamasa inainte de cursa. Zau ca am vrut, dar nu am reusit. Am fost foarte ocupati. Nu mai stiu cu ce. Probabil salvam planeta sau asa ceva.
 

patent aveam, ne mai trebuia un tanc

Cum te pregatesti pentru o cursa de 160km ?

Sa mor io daca stiu ....

Dar cit de tare e sa pleci intr-o cursa vineri si sa termini duminica ? De cite ori ma gindesc la cursa asta ma bufneste risul. Oricum o intorci e imposibil sa faci asa ceva. Si totusi ....

            Era clar ca trebuie sa mincam si sa bem bine in timpul cursei. Ne-am facut 3 sandwich-uri fiecare (Bonzo le-a facut, el e "senvis-man") si am luat si cite 2 banane.

            Planul era sa pornim incet, sa nu fortam deloc la inceput, ca sa avem sanse cit mai mari sa ducem pina la capat distantele propuse – 105k Bonzo si 160k eu. E o cursa atit de lunga incit nu e permis sa fortezi, orice exces scade dramatic sansele de a termina.
 

Pentru cei care se antreneaza e alta poveste, dar deocamdata nu jucam in filmul ala.
 

129 la start. unul din trei va abandona.

Povestea cursei

Vineri seara, ora 22:00 - startul

            Aproximativ 100 persoane zumzaiau in zona startului. Veselie mare, multi spectatori veniti sa vada turma de psihopati care urmau sa alerge doua zile si doua nopti prin munti.

            Nu eram stresat deloc. Am fost atit de ingrozit de conditiile meteo de la Ciucas (frig, ploaie, frig, ninsoare, frig, vint, si ... sa nu uitam de frig) incit perspectiva de a alerga chiar si 160k dar in conditii meteo decente mi se parea absolut realizabila.
 

Temperatura era in jur de 9 grade, urma sa scada spre dimineata catre zero grade dar numai spre dimineata, iar ziua urma sa urce spre 25 grade. Precipitatii zero. Sa tot alergi pe asa vreme.

           

Eu si cu Bonzo ne hlizeam din orice, ca doi copii timpiti. Credeti-ma, e atitudinea corecta inainte de o asemenea cursa.

            Bonzo isi incalzea muschii de vreo 10 minute. Statea in tot felul de pozitii ciudate si isi rasucea articulatiile. Ma tot uitam la el si-i spuneam ca nu e sanatos ce face (de parca ceea ce avea sa urmeze era sanatos :D ).

Ne-am pozitionat chiar ultimii, stiam ca vom merge foarte incet si nu avea rost sa incurcam slaghii, cu le ziceam noi (cei care merg la curse ii stiu, sint foarte slabi, doua scobitori infipte intr-un dop de pluta, dar alearga mincind pamintul).

            Motto-ul nostru in zilele petrecute in grecia a fost IESTEEEEEEEEEEEE !

Nu ma intrebati de unde vine sau ce inseamna. Oricind se intimpla ceva, urlam IESTEEEE !

Asa ca, evident, startul l-am intimpinat cu un urlet prelung de razboi.

Era o noapte minunata, cerul plin de stele, parca gata sa se prabuseasca peste noi si o luna enorma, galbuie, putin speriata de agitatia de pe pamint.

In scurt timp am ramas singuri, au disparut toti in noapte. Bonzo tinea strins in brate un semn de circulatie. Isi intindea iar muschii. Don’t ask.

Dupa iesirea din localitate a si inceput urcarea. Eu aveam doua bete de trekking cu mine asa ca, echipa fiind, am impartit frateste ce aveam : un bat la el si unul la mine.
 

cine alearga-n valea seaca, cu patentu fara teaca, si cu pieptul dezvelit ?

Ora 23:00, 1 ora de cursa

            Dupa vreo ora ajungem la primul punct de control unde eram asteptati cu mare tambalau. Probabil erau si ei curiosi sa vada cum arata ultimii clasati :D

            Eu salutam in engleza iar Bonzo in greaca, asa ca toti erau extrem de curiosi sa afle de unde sintem. La toate punctele de control ne-au intrebat de unde venim. Plini de viata grecii.

            Am mincat si baut cite ceva si am decolat mai departe.

            Orele care au urmat s-au succedat dupa un program destul de strict. Am stabilit amindoi sa bem apa cam o data la 10 minute. Bonzo s-a autodesemnat responsabil cu mincatul iar eu am fost pus responsabil cu mineralele, asa ca din jumatate in jumatate de ora Bonzo dadea strigarea la masa cind mincam jumatate de sandwich sau jumatate de banana fiecare, iar o data la ora dadeam eu strigarea, cind luam o pastila de minerale.

usor frunzele cadea, a castraveti murati mirosea

Ora 4:00, 6 ore de cursa, 27km

            Ajungem pe primul virf al traseului, la aproximativ 1200m altitudine. Nu sintem obositi, inca mai putem alerga si nu ne e somn. Mincam bine, bagam in rucsaci citeva banane si mergem mai departe.
 

            Urmeaza o coborire extrem de abrupta, apoi o colcaiala fara sfirsit prin paduri si in final un forestier ucigator, nu pentru ca ar fi fost abrupt ci pentru ca era plin de pietre, pietre prea multe si prea mici ca sa le poti ocoli dar prea mari ca sa nu te deranjeze in talpa, asa ca dupa putin timp ne dureau foarte tare talpile pe amindoi.
 

Aici a fost prima data cind am inceput sa-l injuram pe Michalis, organizatorul, un grec care a facut IEFS-ul in Romania. Eram convinsi ca forestierul ala era lin ca-n palma de fapt si ca el a adus basculante de pietricele numai ca sa ne nenoroceasca noua talpile. Perfect logic dealtfel, nu ?

            Noroc cu cerul acela minunat, plin de stele, era singura noastra consolare. IESTEEE !
 

la sud de plantatiile de castraveti

Ora 6:00, 8 ore de cursa, 35km

            Ajungem la Zarkadia, ultimul punct de control inainte de a ajunge la lac. Era deja foarte frig, aproape de zero grade, eram deja obositi iar pe Bonzo incepea sa-l prinda somnul. Mincam ceva si plecam mai departe. Traseul continua pe linga lac si e destul de lin, fara mari probleme.
 

            Observasem la ultimele puncte de control ca dupa ce plecam noi se pornea agale pe traseu si o echipa de organizatori. Ne-am tot intrebat ce-i apuca pe oamenii aia sa se plimbe noaptea pe munti si nu am gasit rapuns. Urma sa aflam raspunsul in curind.

Ora 8:00, 10 ore de cursa, 42km

            Ajungem in sfirsit la punctul de control de linga lac. Era extrem de frig, era bruma pe iarba, semn ca temperatura era sub zero grade. Mincam ceva dar plecam repede, inghetam daca stam pe loc.
 

            Plimbaretii prin noapte ne ajung aici. Cind ajung in spatele nostru ii invitam sa treaca dar ne spun ca nu pot trece de noi, ei sint cei care inchid traseul, nu poate ramine nimeni in urma lor. Ne-a ingrijorat vestea, asta insemna ca mergem prea incet si riscam sa nu ne incadram in timpul limita de la kilometrul 61 si sa fim descalificati.

            Aici au inceput socotelile. Scot tabelul cu traseul, distantele si timpii si era cam la limita totul, mai ales ca ultima bucata de 4km era foarte abrupta, aveam de urcat 600m in 4km. Daca mergeam cu 4km pe ora ne incadram in timp, dar nu avea sa fie foarte usor, de aici inainte era numai urcare.

            Aici mai avem o surpriza neplacuta : observam ca urmatorul timp limita, cel de la kilometrul 92, era la ora 19:30, ceea ce insemna ca daca mergeam cu viteza obisnuita de 4km pe ora am fi ajuns cu 2 ore prea tirziu. Pe linga asta, pe acea bucata de traseu era si o urcare extrem de abrupta. Era o diferenta atit de mare incit am crezut ca e o greseala, asa ca hotarim sa intrebam organizatorii la urmatorul punct de control daca e corect ce scrie sau e o greseala.
 

            In rest ne mobilizam cit putem de bine sa urcam constant, cit mai repede dar fara sa fortam. Ne apropiam de miezul zilei si incepea sa fie foarte cald.

            Pe ultima urcare catre punctul de control de la kilometrul 61 dam de un concurent care se odihnea pe marginea potecii. Il mai depasisem de citeva ori inainte, dupa care iar ne depasea el. Il recunosteam usor pentru ca avea un clopotel legat de rucsac si clopotea in timp ce alerga. La un moment dat il intreaba Bonzo de unde e, iar el raspunde „Vaadgin Foo’eest Ult’aaaa T’eeeeil”.
 

Era bilbiit si ririit si vorbea raaaaar, de parca era beat. Intr-un final reusim sa aflam ca e bulgar si cam atit, nu se putea comunica cu el, orice il intrebai el zicea „Vaadgin Foo’eest Ult’aaaa T’eeeeil”.
 

Am dedus ca e agent secret trimis de guvernul bulgar sa gaseasca noi plantatii de castraveti. Si nu era beat, era doar in sevraj, nu mai mincase castraveti de 24 ore.
 

Michalis, organizatorul

Ora 12:00, 14 ore de la start, 61km

            Dupa o urcare foarte abrupta in plin soare ajungem la punctul de control de la kilometrul 61. Ma duc direct la organizatori si ii rog sa intrebe prin statie daca urmatorul timp limita de la kilometrul 92 e corect sau nu. Pina vine raspunsul bag in mine cu furie tot ce prind pe mese, maninc si o supa, maninc si felul doi, beau apa si ma odihnesc putin pina vine raspunsul : timpul limita e corect.
 

Categoric cu viteza de pina atunci nu ne puteam incadra in timp asa ca hotarim sa ne despartim, iau ambele bete cu mine si plec mai departe incercind sa alerg cit pot, in speranta ca o sa ma incadrez in timp.
 

la kilometrul 61

            Bonzo mai ramine citeva minute, dar si el e hotarit sa mearga mai departe, indiferent de ora la care va ajunge. Eram extrem de suparati de acel timp limita dar asta era, trebuia sa ne descurcam ca toti ceilalti.

            Ne imbratisam, ne uram noroc unul altuia si decolez injurind-ul din toti plaminii pe Michalis pentru ca pusese tipul ala limita asa de scurt. Alergam si vorbeam singur : „Mai Michalis, tu ai ceva cu mama ?  Pai sa faci treaba asta e „cacum” m-ai injura de mama !”. De unde vorba asta ? Deh, asta e o alta frumoasa poveste de-a lui Marcel Petrisor, dar nu e timpul acum de ea.

Ce a urmat e o poezie. Sa fi fost supa, sa fi fost felul doi, sa fi fost injuraturile, nu stiu sigur, cert e ca am alergat aproape tot drumul, practic nu alergam ci zburam prea jos, de parca nu alergasem deloc pina atunci. Cu bucurie am constatat ca picioarele erau extrem de odihnite si ca pot alerga foarte bine. I-am multumit in gind lui Bonzo pentru asta, ajunsesem cu picioarele odihnite acolo. Cei 9 km pina la urmatorul punct de control i-am facut intr-o ora si un strop, depasind vreo 6 concurenti, deci cu viteza dubla fata de media de pina atunci. Iesteeee !

organizatorii ... organizeaza

Ora 16:00, 18 ore de la start, 80km

            Ajung in cel mai inalt punct al traseului (1615m) dupa o urcare extrem de abrupta. Aici traseul e foarte aproape de granita cu bulgaria asa ca mirosea suav a castraveti murati.

organizatorii ... maninca

Ora 18:00, 20 ore de la start, 92km

            Reusesc sa ajung la punctul de control de la kilometrul 92 cu o ora si jumatate inainte de timpul limita (19:30), semn ca am alergat extrem de bine. La punctul de control anterior am mincat tot ce am gasit pe masa, era sa le maninc si masa, am primit si o supa minunata asa ca am avut aripi dupa aceea. Incredibil cum pot sa maninc in timpul curselor. Bag in gura tot ce prind, in orice ordine si in orice cantitate. Ca un diavol tazmanian.

            Aici stau un strop mai mult ca sa imi evaluez picioarele si sa ma pregatesc de noapte. Aveam deja multe basici in talpa si unghiile dureau destul de tare. Care unghii ? Pai alea care au mai ramas, mama lor de unghii.
 

            Imi dau ciorapii jos si constat ca alte 3 unghii eu incetat sa mai colaboreze si se pregatesc de decolare. Am si citeva basici dar nu foarte multe si nu foarte mari. Deci totul e ok, pot continua linistit.

            Schimb ciorapii, tricoul, iau pe mine bluza cu mineca lunga, imi pun frontala pe cap, pun si manusile la indemina deoarece deja era cam frig, semn ca o sa fie o noapte distractiva. Maninc ce gasesc pe mese, nu mare lucru, se pare ca halisera aproape tot cei dinaintea mea, asa ca iau din bagaj un sandwich si plec mai departe cu el in mina, hotarit sa-l maninc pe drum, aveam nevoie de cit mai multa energie. Nu mai era Bonzo sa ma indoape cu mincare si incepeam sa simt lipsa energiei.

            Mai departe traseul merge pe linga un riu si trece dintr-o poienita in alta, de un miliard de ori. Parca ma uitam la acelasi film la nesfirsit. Apoi poteca urca si coboara pe dealuri deasupra riului, jucindu-se pe marginea unui defileu extrem de abrupt, extrem de periculos.
 

Gregory la start

Ora 20:00, 22 ore de la start, 100km

            Mi se terminasera bateriile la frontala si nu mai vedeam mare lucru asa ca ma oprisem sa le schimb. In timp ce cotrobaiam prin ruscac in bezna, vad ca vine rapid din urma un concurent. Ma dau la o parte din poteca si ii fac loc sa treaca. Se opreste linga mine si zice :

-          who are you ?

-          my name is Adrian

-          hello, Adrian. My name is Gregory. If you come with me, we’ll finish in 35 or 36 hours !

Cum eu apreciasem ca o sa termin in 37-38 ore, a sunat tare bine ce mi-a zis respectivul, in concluzie am decolat dupa el.

Il cheama Gregory Dougalis, e grec si are … 62 de ani ! Si daca spun ca am decolat dupa el, inseamna ca trebuie sa intelegeti ca imi era destul de greu sa ma tin dupa el. Alearga de 4 ani si a mai fost la ultramaratoane. Eu de obicei merg pe urcari, dar tzacanitul asta alerga si pe urcari. Bestial a fost. Cam 2 ore am tinut-o asa, pina i s-au terminat bateriile.
 

deci 160km pina la halta Paranesti,  ... inca un strop si ajung acasa

Ora 22:00, 24 ore de la start, 110km

            Tocmai trecusem de punctul de control de la kilometrul 108 unde era plin de concurenti care abandonasera. Pe o masa zacea o stiva cu numerele de concurs ale celor ce renuntasera si care acum stateau comod la un foc de tabara. Era deja foarte frig.

            La Ciucas am facut greseala sa stau o vreme linga un foc de tabara si am regretat amarnic pe urma : te incalzeste doar la suprafata iar dupa ce pleci de linga el dai de dracu, incepi sa tremuri incontrolabil, e o senzatia foarte nasoala. Asa ca acum am stiut sa nu ma apropii de foc, desi tremuram de frig. Am preferat sa beau un ceai cald si o supa calda ca sa ma incalzesc nitel. Simteam frigul, dar am invatat ca frigul e doar o senzatie, deci poate fi ignorata. Important e sa te incalzesti la interior.

Incepea cea mai abrupta urcare din a doua jumatate a traseului, pe un deal acoperit de frunzele cazute ale copacilor. Daca ar fi fost zi, peisajul ar fi fost cu siguranta de vis. Urcarea dureaza o vesnicie si Gregory incepe sa cedeze, incepe sa se clatine. Ne depasesc foarte multi concurenti pe urcarea asta. De fapt ne depasesc toti concurentii care nu abandonasera. Iar eram pe ultimul loc. Déjà vu.

Stam citeva minute in virf in speranta ca Gregory o sa isi revina, dar din pacate nu mai poate sa alerge deloc. I se termina si bateriile la frontala asa ca nu mai vede mare lucru. Trec eu in fata ca sa luminez poteca iar el vine dupa mine. Incepea sa se impiedice de toate pietrele din drum, nu mai stia de unde venim si incotro trebuie sa mergem, era confuz. Imi spune ca ii e foarte somn si ca trebuie sa ajungem repede la punctul urmator ca sa bea o cafea.

La punctul de control anterior, vazind cit de multi abandonasera, mi-a spus : “Adrian, I never quit ! I cannot deal with a race twice !”. Mi-a fost simpatic din start mosulica. Cum eram ultimii doi in cursa, daca eu as fi plecat ar fi ramas ultimul concurent. La cum se balanganea mi-a fost sincer frica sa-l las singur, poteca trecea frecvent pe marginea prapastiilor si mi-era teama ca o sa pice.
 

Imi tot spunea ca trebuie sa ajunga la finish, ca o sa faca tot ce poate, asa ca am decis sa stau cu el si sa il ajut sa termine, pe mine oricum nu ma interesa in cite ore termin, important era doar sa ajung la finish in timpul limita de 40 ore.

            Din cind in cind il imbarbatam si ii spuneam ca o sa reusim sa terminam cursa iar el imi raspundea de fiecare data la fel „I will try Adrian, I’ll do my best”. Nu s-a plins niciodata, nu a spus niciodata ca ar abandona, chiar si cind se impiedica din metru in metru, boscorodea ceva in greaca lui dar mergea mai departe.

la km 100

Ora 4:00, 30 ore de la start, 125km

            Am mers foarte incet pina aici, eram permanent la limita cu timpul, ajungeam la punctele de control cu citeva minute inainte de expirarea timpului limita. Livind on the edge.
 

Tot timpul eram cu tabelul cu distantele in mina si cu ochii pe ceas, eram ingrijorat sa nu fim descalificati. Ma intreba din 10 in 10 minute la ce kilometru sintem si cit mai avem si cum stam cu timpul. Hotarit om mosulica asta. Respect.
 

Dupa o vesnicie ajungem la punctul de control de linga lac. Nu mai puteam nici eu sa maninc, stomacul era in greva, ma prinsese si pe mine somnul de un picior, afara era foarte frig si urma cea mai lunga urcare din concurs, aveam de urcat 800m in 6.7km. E mai usoara decit Diana din Piatra Craiului dar e dupa 125km de concurs, noaptea, la zero grade.

            Doua ore a durat urcarea. Ca de obicei, cind iti vine sa versi de efort, cind ai vrea sa pui mina pe cineva si sa-i rupi capul, mai ai jumatate de ora si e gata. Vestea buna e ca Gregory si-a revenit si a reusit sa urce constant. Am facut doar doua pauze de maxim 30 secunde, pauze care mi-au prins tare bine si mie. Am reusit sa ajungem la urmatorul punct de control cu jumatate de ora inainte de timpul limita, nesperat de bine, deci aveam sanse sa terminam cursa.
 

dati-mi un avion si-l tai in doua !

Ora 6:00, 32 ore de la start, 133km

            Ajungem intr-un virf de deal. De aici inainte avem numai de coborit cu foarte mici exceptii. Trebuie sa coborim pina in satul Prasinada pina la ora 8:30 ca sa nu fim descalificati, deci sintem in grafic. Incepea sa se crape de ziua asa ca parea ca lucrurile merg spre bine.

            Ajunsi in virful dealului Gregory imi arata satul in departare si imi spune ca forestierul care coboara pe linga noi e singurul drum de acces. Il intreb daca nu i se pare ciudat ca nu este nici un marcaj pe drum, dar imi spune ca fiind singurul drum de acces, probabil nu l-au marcat. Iar eu, bou fiind, il cred, asa ca ne apucam sa coborim forestierul.

            Dupa 40 minute se infunda drumul iar el ma anunta cu un glas pierdut „Adrian, I have bad news, we are in the wrong village”. Eram in alt sat, pe un alt deal, pierdusem 40 minute si nu mai era nici o sansa sa ne incadram in timp daca ne intorceam pe acelasi drum. Am oftat usor si am acceptat ca vom fi descalificati. Cind ma lovesc de lucruri care nu pot fi schimbate nu ma enervez, accept situatia si merg mai departe.

            Gregory e agitat si propune sa coborim in vale si sa urcam dealul celalalt de acolo. Valea era atit de abrupta incit imi era clar ca nu scapam vii de acolo, asa ca il anunt ca nu vom face treba asta. Sa nu uitam ca el nu era in stare sa alerge, d-apoi sa faca escalada.

            Nici unul din noi nu voia sa renunte asa ca ne intoarcem pe drumul pe care am venit. La un moment dat vad un alt drum forestier care avea directia cit de cit inspre celalalt deal, asa ca ii propun sa incercam pe acolo, oricum nu aveam sanse sa reusim daca mergeam inapoi pe drumul pe care am venit, era mult prea lung drumul.

            E de acord si el ca e singura noastra sansa asa ca o luam pe acolo, reuseste chiar sa alerge un strop. Ei bine, se pare ca destinul hotarise sa ne mai acorde o sansa, dupa vreo 10 minute de alergat prin padure ajungem la traseul marcat de organizatori. De la agonie la extaz in citeva minute. Incredibil a fost. Nu mi-a venit sa cred.

            Lucrurile nu erau insa nici pe departe rezolvate. Cind ajungem pe dealul celalalt vedem ca mai este foarte mult de alergat pina in sat. Era clar ca daca nu alergam nu ajungem in timp.

            Il anunt ca TREBUIE sa alergam daca vrem sa nu fim descalificati, asa ca incep sa alerg la vale ridicind in aer miinile si urlind  „We will do thiiiiis ! We will do thiiiiiis !”.
 

vrei un patent ? call me !

Ora 8:00, 34 ore de la start, 138km

            Am alergat tot drumul pina la punctul de control si am ajuns in timp. Foarte nasol sa alergi pe asfalt in coborire dupa atitea ore de alergare pe poteci. Ma dureau foarte tare picioarele si ma simteam epuizat, asa ca primul lucru m-am descaltat si mi-am masat cu rabdare talpile si gambele. Pe urma am mincat o supa si ce am mai gasit pe masa. Intre timp a reusit sa ajunga si Gregory, s-a incadrat in timp, asa ca urma sa plecam impreuna mai departe.

            Soarele incepea sa straluceasca cu putere. Plecam mai departe pe la ora 8:20, eu imi revenisem complet dupa ce am mincat, dar Gregory se balanganea, de-abia mai mergea.

            Pina la finish mai erau 22km si aveam 5 ore si jumatate ca sa ne incadram in cele 40 ore. Asta insemna o viteza de 4km pe ora, imposibil de realizat pe munte fara un strop de alergare.

            Gregory imi tot spune sa ma duc inainte, ca el nu mai poate alerga, dar stiu ca daca fac asta sansele lui sa termine cursa sint foarte mici, asa ca ramin cu el si ii tot repet „We will do this ! We will do this !” Dupa o vreme incepe sa percuteze si neuronul lui la idee si incepe sa repete si el in timp ce mergea „We will do this ! We will do this !”

            Pina la primul punct de control erau 4 km sa ca ii spun ca vom folosi bucata asta pentru a calcula cu ce viteza mergem. Nu aveam GPS la mine asa ca alta solutie nu aveam pentru masurarea vitezei. Daca reusim sa ajungem intr-o ora e totul ok, ne vom incadra in timp, daca nu reusim ... e nasol, mergem prea incet si atunci nu voi avea incotro, va trebui sa plec inainte si sa il las singur. Intelege si promite sa mearga cit de repede poate : „I’ll do my best, Adrian !”

           

Din pacate la punctul urmator de control ajungem cu intirziere de citeva minute, asa ca imi e clar ca trebuie sa-l parasesc ca sa nu risc sa fiu descalificat. Ramasese undeva in spate, asa ca rog un organizator sa-i transmita cind ajunge urmatoarele : trebuie sa alerge un strop mai tare. Daca merge tot asa, nu se va incadra in timp. Daca reuseste sa cistige 2-3 minute pe ora va reusi. Traseul ce urmeaza e cu mai multa coborire decit urcare, sa incerce sa alerge putin pe coboriri si va reusi. Il pun sa-mi promita ca-i spune astea.
 

Imi promite ca ii face instructajul asa ca ii urez bafta in gind si plec mai departe.

 

Ora 9:30, 35 ore si jumatate de la start, 143km

Mai aveam 17km pina la finish. Aveam doua variante : sa merg usor cu 4km pe ora si urma sa termin in cele 40 ore sau ..... sa ma distrez putin. Faptul ca pina la finish mai erau doar 17km a avut efectul unui drog.
 

Dupa ce am mers atit de incet toata noaptea prin frig, simteam nevoia sa alerg, asa ca am hotarit sa ... gonesc pina la finish. Oricine poate alerga 17km .... nu ? Mi-am spus in gind ca pot sa crap dracului, dar o sa alerg pina la finish. Oooooooo daaaa ! Viata e frumoasa daca-ti bagi piciorul in ratiune !

Ei bine, ce a urmat a fost un minunat delir. Traseul cobora prin padure si era plin de bolovani enormi, iar eu alergam cu aproape 10km pe ora sarind de pe un bolovan pe altul. Nu am oprit indiferent cit de mare era bolovanul sau saritoarea care urma.
 

Dupa 5 minute depaseam primul concurent. Dupa alte 5 minute inca un concurent. Hopaaaaa, pai e loc de distractieeeeeeeeee ! Alergam si strigam „M-ati depasit cind mergeam incet cu moshulica, lasa ca va arat eu voua acuma ! Va arat eu voua cum se face treaba asta ! (o cam luasem pe ulei, recunosc ... )

Asa ca am accelerat si mai tare. Efectiv goneam. Pina am ajuns jos la drum depasisem deja vreo 5 concurenti si parca fiecare depasire imi dadea si mai multa energie. Ma simteam minunat.
 

Hai inca unul, hai inca unul, tot asta imi repetam in cap, alergam si rideam ca un dement. Cei pe care ii depaseam umblau ca niste zombi. Nici macar unul nu alerga, toti mergeau. Unii efectiv isi tirau cite un picior. Unii nici nu aveau puterea sa intoarca privirea sa vada cine trece pe linga ei. Dead men walking.

Un concurent m-a vazut ca vin din spate si a inceput sa alerge. Cam 10 minute a reusit dupa care a renuntat. Tot asa am tinut-o vreo 10km, depasind vreo 12 concurenti, pe urma oricit am gonit nu am mai dat de nimeni.

job done. 37 ore 43 minute.

Ora 11:00, 37 ore de la start, 155km

Il mai tineti minte pe bulgarul ce cauta castraveti pe traseu ? Ei bine, eu alergam catre sosire (ca orice om normal la cap) iar in departare il vad alergind spre mine, deci in sens invers, clopotind cu clopotelul lui cu tot.

Dupa o vreme ne intilnim, se opreste si imi zice „Vadgin Fo’est Ulta Treeeeil” dupa care incepe sa dea din miini in toate directiile, probabil indicind zonele in care stia ca se gasesc castraveti, sau chiar daca nu se gasesc, unde ar putea fi cultivati cu succes.

Ma uit lung la el, el continua sa isi agite bratele fara sa mai spuna nimic, deduc ca e in sevraj, nu mai mincase castraveti de doua zile, asa ca ii indic incotro e sosirea (implicit si aprozarul unde gaseste castraveti proaspeti).
 

I se prabusesc miinile pe linga corp, nu zice nimic si o ia la fuga inapoi. Musai trebuie anuntati organizatorii ca la anul sa puna si castraveti pe mese la punctele de control, altfel mor astia pe capete.
 

dupa finish si dupa masaj

Ora 11:43, 37 ore si 43 minute de la start, 160km

In aplauzele a zeci de oameni si insotit de citiva copii care alergau alaturi de mine trec linia de sosire mai fericit ca niciodata. Mi se pun o gramada de intrebari de catre copiii din jur, le zimbesc dupa care le spun senin „It’s ok now !”

            Primesc tricoul de finisher, beau o sticla de apa, pe a doua mi-o torn in cap sa ma racoresc, apoi pornesc telefonul sa aflu pe unde era Bonzo. Aflu cu bucurie ca reusise sa ajunga pina la postul de control de la kilometrul 108. Stiam ca va reusi. Daca isi pune ceva in cap nu renunta.

            E atit de frumos sa te plimbi prin oras si sa vina la tine necunoscuti sa te felicite. La inceput nu mi-am dat seama de unde stiau ca am terminat cursa de 160km, dar ulterior am aflat ca doar noi am primit acel tricou alb, asa ca eram usor de recunoscut.
 

Gregory la finish

Gregory

            Am asteptat la sosire pina la ora limita si nu l-am vazut sosind. Stiam ca nu va renunta chiar daca ajunge dupa timpul limita, asa ca Bonzo s-a dus la organizatori sa intrebe de el (dupa cum frumos a spus Bonzo, in acel moment mersul nu era chiar sportul meu preferat ).
 

Am aflat ca reusise sa termine cursa cu jumatate de ora inainte de timpul limita, dar nu il zarisem deoarece mutasera sosirea in alta parte ca sa faca acolo loc cursei copiilor.
 

            Gregory, la cei 62 de ani ai sai, nu a renuntat, a reusit sa alerge si a terminat cei 160km. Un adevarat exemplu pentru noi toti. Respect, omule, oriunde esti.
 

doi invingatori

Concluzii

            129 concurenti au fost la start. 84 au reusit sa ajunga la finish. Ultimul care a reusit a fost Gregory.

            Ce inveti dintr-o cursa de 160km ? Te zdrobeste, bucata cu bucata, molecula cu molecula, arunca tot ce e inutil, tot ce e trecator, tot ce e slab si te recladeste, incet, intr-o noua persoana. Dupa ce termini ai senzatia ca totul se misca cu incetinitorul in jurul tau si ca ai puterea sa intelegi totul. Nu mai exista probleme, exista doar solutii. Astfel se naste o noua versiune, mai buna, a ta. Evoluezi. Si nu sint pe prafuri, chiar simt asta.

            Daca e greu ? E ucigator de greu, atit de greu incit rational e imposibil sa faci asa ceva. Ratiunea nu mai ajuta aici. Trebuie sa mergi la start, sa uiti cine esti si ce ai de facut, sa pleci si sa nu te opresti.
 

Vei descoperi cine esti pe parcurs. Ooooooo da, garantez asta, garantez ca vei avea o mie de ocazii sa afli cine esti, iar raspunsul va fi de fiecare data la tine. Dupa cum am mai spus, universul nu are nimic cu tine. Poti sa te opresti sau sa mergi mai departe, e in totalitate decizia ta. E extrem de usor sa te opresti. E cumplit de greu sa mergi mai departe. Vrei sa afli cine esti cu adevarat ? Mai fa un pas. Asta e tot.

            Inveti ca greul e doar o incercare, o problema pentru care trebuie sa gasesti o solutie. Si stii ca vei gasi o solutie, asa cum de o mie de ori ai mai facut-o. Asa se cladeste increderea de sine, asa ajungi mai puternic.

all you need is .... love

Betele de trekking

            Nu am folosit pina acum bete de trekking. Am vazut ca altii folosesc dar nu mi s-a parut ca ar merita deranjul de a le cara cu mine. Cind am alergat maratonul anulat de la Piatra Craiului l-am intrebat pe Zsolt Kovacs daca ajuta la ceva betele, iar el mi-a spus ca ajuta extrem de mult la curse lungi, cu conditia sa stii cum sa le folosesti.
 

            Categoric stie despre ce vorbeste cineva care face UTMB-ul in 28 ore, asa ca odata intors acasa mi-am cumparat bete de trekking si am iesit la o tura de o ora prin padure cu ele, suficient cit sa-mi dau seama ca ajuta si sa fac o frumusete de febra musculara la miini si la umeri.
 

            Concluzia ar fi ca ajuta destul de putin astfel incit nu prea are rost sa le cari la ture scurte de pina la 30km, dar la distante mari ajutorul incepe sa se simta. Mi-au fost de mare ajutor la alergarea asta atit de lunga, imi pare bine ca l-am intrebat si ca l-am ascultat. Multumesc pentru sfat, Zsolt.
 

dupa 160k, lui Gregory i se filfiie

Profesorul vizionar

Un profesor trebuie sa aiba viziune. Un profesor trebuie sa intuiasca potentialul elevului. Un profesor se ghideaza dupa prezent pentru a cladi viitorul.
 

Dupa ce am alergat 100k la Ciucas toti au fost uimiti ca am scapat cu viata, toti ma felicitau pentru realizare. Doar profesorul meu de inot mi-a spus "Ma asteptam la mai mult de la tine !"

Atunci nu am inteles. Acum e limpede totul !

PS. Daca si acum imi spune ca se asteapta la mai mult ... am pus-o  :D